Printre şabloanele fotbalului românesc a mai apărut unul: toate echipele calificate în sferturile de finală ale Cupei îşi doresc să joace finala. Nimeni nu spune „vizăm semifinalele şi apoi mai vedem” sau „vrem să câştigăm tot, indiferent de adversar”. Nu, obiectivul e neutru pentru toată lumea. Finala. Sună sec şi impropriu.

De exemplu, ce nevoie ar avea Gloria Bistriţa să joace în finala Cupei României? Nu mai bine ar încerca să evite retrogradarea în campionat? Sau, mai exact, să reinstaureze sistemul cooperatist de altădată, cu blaturi direct de la lăptar, cu reciprocităţi întinse pe cinşpe ani, precum împrumuturile de la bancă, şi cu dihonia instalată deasupra naţiunii ca un nor radioactiv. Trebuie că regretul lui Pădureanu în momentul de faţă nu e legat de vârstă ori de boală, ci de relaţia tardivă cu Halagian. Câte nu s-ar fi putut schimba dacă s-ar fi hotărât mai repede…
La rândul ei, Steaua ţinteşte alte finale, mai grase şi mai pompoase. Visează să joace în fiecare etapă finala campionatului cu tribunele goale pentru ca patronul ei să aibă ultimul şi singurul cuvânt. Râvneşte la aurul din Europa League şi la toate celelalte comori ale sultanilor de dinainte şi după Bosfor.

La ce i-ar fi trebuit Stelei o calificare în Cupa României? O competiţie despre care se vorbeşte că şi-ar fi adjudecat-o de fiecare dată în ultimii 10 ani.

Meciurile Stelei au şarm doar fără spectatori?! Sau e invers. N-au nicio valoare jucate cu public?! Până atunci, singurul interes pe care aceste jocuri îl pot genera e prin absenţă: cei care nu vin se gândesc că poate au pierdut ceva. Dacă nu fotbalistic, măcar la nivel de cafteală, de injurii, de incertitudine. Moda e să-l înjuri pe patron. Dacă o faci, eşti în normalitate. Dacă n-o faci, nu eşti stelist. Ce eşti, eşti comunist?!

Mă miră un singur lucru în clipa asta. De ce suporterii Stelei acceptă ca meciurile de campionat ale echipei lor să se joace cu porţile închise? Când dreptatea, în instanţă, ar fi de partea lor. Din punct de vedere juridic, nu există un fundament prin care spectatorii posesori de abonamente să fie ţinuţi departe de stadion fără să fi comis nicio agresiune. Fanii Stelei ar putea într-o zi recurge la măsuri radicale. De exemplu, pot forţa intrarea pe teren la meciurile prevăzute a se juca fără ei. În acest caz, Liga ar fi obligată să anuleze partida şi să-i dea meci pierdut Stelei, deci implicit patronului. Cine ar suferi cel mai mult? Repetată de câteva ori, situaţia ar conduce inevitabil la o schimbare: ori se cară ciobanul, ori se rupe definitiv şandramaua. Revolta e întotdeauna pozitivă. Cine ştie, poate ne alegem şi noi cu alţi oameni în funcţiile cheie ale fotbalului românesc!

Realul a invitat 45.000 de pensionari pentru meciul cu Milan. Restul, de până la 75, au fost copii, elevi, studenţi, mame, soţii, amante şi dădace. Deşi meciul începea la ora nouă fără un sfert seara, bătrânii Madridului s-au sculat de pe la patru dimineaţa, cu vreo şaisprezece-şaptesprezece ore înainte, disperaţi să nu rateze nicio firimitură.
Mai întâi au făcut focul în bucătărie (la ora patru dimineaţa, în a doua jumătate a lui octombrie, e destul de frig chiar şi în capitala Spaniei), apoi au pus-o de-un ceai de plante ori de-o cafea şi au stat pe veceu. Au fost ceva probleme. Cu prostata, cu vezica sau cu burtica. Nu mai puţin de 125 de moşi şi 98 de babe au căzut în baie în intervalul orar 5-8, conform unei aprecieri furnizate de Institutul de Statistică a Accidentelor casnice (ISAC), marja de eroare fiind undeva între doi şi trei la sută. Au fost şi momente penibile. Să luăm exemplul lui Carlos Angel Santamarria, septuagenar, care a căzut cu capul în closet după ce a încercat să se spele pe picioare în chiuvetă. N-a păţit nimic la cap, dar şi-a fracturat şoldul. Medicii au trecut-o pe seama emoţiei. Dolores Maria Covatilla, octogenară, a avut un scaun de două ore şi jumătate, astfel încât a pierdut practic toate buletinele de ştiri matinale, vreo două telenovele în reluare, plus patru apeluri pe mobil şi trei sonerii la uşa de intrare.
Ce începe prost se termină şi mai prost. Realul a pierdut meciul cu Milan.

Etapa a zecea a Ligii I i-a confirmat pe ei, credincioşii, şi ne-a infirmat pe noi, cei prea puţin cucernici. Nu zic că ar fi fost plictiseală, dar nici păruială. Steaua şi Dinamo au câştigat, echilibrând partea de sus a tabloului pe două voci care de ceva timp încoace sună ca una singură. Oamenii lui Stoichiţă şi-au făcut praf adversarul în repriza secundă, dominându-l în maniera în care o făceau sovieticii la hochei când ne întâlneau pe noi înainte de trofeul Izvestia.

Săpăligă l-a învins pe Viorel Moldovan cu armele lui Dario Bonetti, proscrisul. Cum nu-i foarte ofertant să te bată Săpă, îmi imaginez duminica Braşovului: ploaie, angoase, triferment.

CFR a făcut scor în Giuleşti. Împotriva cursului jocului. O victorie bizară, mincinoasă. Dacă ar fi fost invers, în contextul actual, probabil Hizo ne-ar fi invitat să-l reproducem pe Maradona la conferinţa de presă, cu verbele acelea galante şi unsuroase care le apropie pe femei de fotbal şi le îndepărtează deontologic de telenovele. Sincer să fiu, mi l-am imaginat de atâtea ori pe Hizo în locul lui Maradona încât ajunsesem la un moment dat chiar să-l invidiez pe George Copos că şi-l poate permite oricând pe butoiaşul atomic al antrenoratului românesc, cu salva lui de invective populare cu tot.

Victoria Vasluiului la Urziceni e ca o Palmă de Aur venită dinspre agricultor către fermieri. Şi n-am timp de explicaţii mărunte.

Se poate spune că ai noştri şi-au dorit mai mult victoria. Au controlat jocul, şi-au creat mai multe situaţii clare de poartă, i-au înghesuit pe adversari în propria jumătate, s-au dovedit superiori la mijlocul terenului şi i-au strivit la capitolul posesie. Pentru noi, fiecare gol a fost ca o victorie. Se poate spune că am câştigat de trei ori miercuri seara la Piatra Neamţ. Cred că, un pic, ne-am bucurat şi la reuşita feroezilor. Asta demonstrează că au fost şi ei pe teren, au fost prezenţi. Nu mai există echipe mici, nici măcar foarte mici.

Ar fi greu să extragem pe cineva anume din context. Sunt sigur că nici selecţionerul nu şi-ar dori să o facă. N-ar fi drept. Toţi componenţii echipei noastre naţionale s-au luptat exemplar, până la ultima picătura de energie, pentru cele trei puncte puse în joc. I-am bătut. Am fost mai buni ca ei. Le-am tras-o!

Echipa, ca un ansamblu, s-a mişcat bine. Ea e marele nostru câştig. S-a văzut că a evoluat cu ambiţie şi cu determinare. A gândit pozitiv. Şi-a văzut de treaba ei şi le-a oferit suporterilor o seară aşa cum şi-au dorit. Ce bine e să fii pietrean! Ce bine e să fii suporterul echipei noastre naţionale! Bravo, băieţi, vă mulţumim că încă existaţi!

Am un singur mare regret. Păcat că se termină tocmai acum această campanie de calificare. Eram pe val.

Fotbalul nu aparţine tuturor. N-avem dreptul să culpabilizăm o naţie întreagă pentru un eşec, fie el şi răsunător. Ne facem de râs zi de zi în atâtea domenii, încât o necalificare la un campionat mondial nu ne mai poate şoca.
Principalii vinovaţi fiind chiar cei ce nu vor pleca niciodată de bunăvoie, consider că rezultatul de la Belgrad e mai degrabă o şansă. Chiar dacă o şansă irosită de a ne plasa pe drumul cel bun în perspectiva experienţelor viitoare. Oare de câţi de 5-0 e nevoie pentru a reforma din temelii, cu oameni noi şi cu idei noi, jocul ăsta la care ne pricepem din ce în ce mai mult şi mai bine?

Mi-a părut rău de Răzvan. Părea singurul care suferea cu adevărat în mijlocul unei adunături de „descurcăreţi”. Stătea ţeapăn în faţa microfoanelor cu planeta prăbuşită deasupra capului. Mutu şi Chivu, pe care s-a contat mai mult din obligaţie naţională, îl părăsiseră încă înainte de ultimul fluier, ca şobolanii. Era noaptea lui încărcată cu milioane de zerouri, cu întrebări, cu obligaţii, contradicţii şi constatări usturătoare.

Mă gândesc că până la urmă o fi ieşit din ea, tocmai pentru a intra cu şi mai multă convingere în următoarele. Trebuie că există viaţă şi după generaţia cu picioare de pahar.

Le-a luat ceva suporterilor Stelei până să-l scoată din peisaj pe Gigi Becali. Dar până la urmă s-a întâmplat. În momentul de faţă, cale de întoarcere nu mai există. Se va merge o vreme în paralel, el bodogănind pe drumul lui bolovănos, ei întunecând orizontul în numele libertăţii. Îl vor împinge ei în râpă sau va cădea el? Verdictul îi aparţine timpului.

Până atunci, din cel mai popular club românesc, Steaua a ajuns bibelou de sufragerie. În afară de Gigi şi de ai lui, nimeni nu mai are şi nu va mai avea acces la reprezentaţii. Ceea ce nici măcar nea Nicu n-a reuşit face astăzi Becali: a confiscat sufletele câtorva milioane de oameni.
Peste generaţii, numele lui Gigi Becali va fi văzut ca un ghimpe în istoria fotbalului românesc. Rezultatele vor sta goale în matca lor, aşteptând omologarea nemuririi, iar lumea va vorbi despre el cum se vorbeşte astăzi despre Canal. O grozăvie infernală şi inutilă.

În fiecare zi se aude despre vânzare în Ghencea. Nu mi se pare o problemă de viaţă şi de moarte. În ritmul în care merg lucrurile, Becali îi va preda clubul bunului Dumnezeu, după care se va vinde singur pe undeva.

Mă întreb dacă nu cumva George Copos se va răzgândi. „Mi-am dat seama că nu pot părăsi Rapidul, echipa asta e viaţa mea, cu bune şi cu rele” ar putea spune patronul nehotărât. Bune ar fi rezultatele din clasament, rele sunt toate celelalte. Inclusiv Şustache ăsta care se bagă în viaţa omului exact când simţi că ai putea face niscaiva profit.
Dacă Rapid ia campionatul, Copos ar putea pierde 15 milioane de euro doar scurtându-şi unghiile în faţa televizorului. Bani care s-ar scurge lin în buzunarul neamţului hămesit. Da, dar până atunci cine plăteşte datoriile şi cheltuielile curente? Aici e de lucrat niţel. Ideal ar fi ca Stache să plătească, iar George să cârmească. Adică să avem un fel de vânzare de tip Valvis, de tip Taher, cine ştie, poate într-o zi de tip Nati Meir. Ăsta-i Rapidul în viziunea ciubucarilor care-l pândesc ori pretind că-l administrează: un uriaş balon de săpun tatuat cu inimioare dulci şi brăzdat de săgeţi amare.
Plângăciosul de Copos trăieşte o dilemă în aceste zile. Un octombrie duplicitar se iţeşte la fereastra lui. Nu ştie încotro să o apuce. Pe cine să lase, de cine să se agaţe? Toate urzelile lui infantile din ultimii ani îi plesnesc în urechi. Şi dacă ar putea să închidă ochii şi să dispară într-o altă lume?

Români cu cagule protestând la Bruxelles împotriva lui Gigi Becali. Alături, pe un cearşaf, Gigi zâmbeşte ciobăneşte spre Europa. Imaginea e elocventă. „Domnul Gigi Becali seamănă perfect cu Traian Băsescu”, ar spune Ion Cristoiu într-un studio de televiziune. Sau cu Elena Udrea. Sau cu oricare alt compatriot ajuns să ne reprezinte în lumea largă.

Cu moaca lui de mafiot din anii 70, olandezul Henk Ten Cate a venit la Bucureşti să ne ia la bătaie. I-a căşunat pe un cameraman insistent, dar nu mi-e greu să mi-l imaginez plesnind o recepţioneră, un liftier, o bătrânică ori vreun patruped zgomotos. Astfel de gesturi, antrenorul lui Panathinaikos le-a dobândit musai în aer, întrucât reputaţia sa de pământean pare să fie una solidă. Serios? Vom afla probabil în scurt timp despre extravaganţele domnului Ten în România.

A cerut 52 de prosoape, 14 halate de baie, 9 baxuri de hârtie igienică, tacâmuri de argint la micul dejun şi un tablou cu „Cina cea de Taină” deasupra patului. În lunile următoare, cele mai frumoase românce consumabile vor mărturisi tabloidelor ororile la care au fost supuse de către acest boschetar trendy.

Viaţa e ca o cutie cu bomboane. Te poţi aştepta oricând să găseşti o maimuţă urlătoare în ea.