Cred ca după ce va fi văzut cele zece goluri de pe „Gerland”, dintre Lyon şi Marseille, marele Pele şi-ar dori ca porţile să fie mai mici, un pic mai mici…
E posibil, de asemenea, ca sponsorul invizibil al celor două echipe de Champions League să-şi fi propus un 6-6, ca la Tase acasă, dar timpul a fost nemilos cu pariorii din întreaga lume.

A fost atâta tensiune publică în jurul meciului, încât e mai mult ca sigur că fiecare spectator şi-a trăit deznodământul ca pe propria condamnare. A plouat cu momente poetice şi cu zâmbete naive. La sfârşitul luptei, cei doi antrenori parcă veneau de la Cernobîl. „Ce e prea mult strică”, au rostit Deschamps şi Puel în cor, contaminaţi de un fotbal pe care nu-l stăpâneau.

După ce în dubla cu Liverpool, Lyon a marcat de fiecare dată decisiv în minutul 90, acelaşi lucru s-a întâmplat şi duminică împotriva lui OM. Pe jumătate însă, întrucât minutul 93 a aparţinut statisticii: de peste 50 de ani nu s-a mai văzut o astfel de grozăvie în societatea franceză.

Ca să mai învârt o dată cuţitul în rană, Marseille a avut două goluri avans la intrarea în ultimele zece minute, dar la debutul prelungirilor era învinsă şi exclusă din lumea bună.

Pentru o aşa revărsare de nebunie, meciul ar merita Premiul Nobel. Dacă nu printre academicieni, măcar la farse intelectuale.

Semifinalele Ligii Campionilor fără Manchester şi Liverpool, ce lovitură! O finală cu Porto, cui i-ar fi trecut prin minte acum două săptămâni?! După ce a marcat o duzină de goluri împotriva lui Sporting, iată că Bayern încasează nouă boabe sâmbătă-miercuri pe axa Wolfsburg-Barcelona!
Citesc în L’equipe că şansele de calificare pentru Liverpool sunt de fix 2,6% după o statistică veche de 40 de ani la nivelul cupelor europene. Nu pot să nu mă gândesc că, în ritmul ăsta, în maximum doi ani, Didier Drogba va deveni jucătorul care i-a marcat în istorie cele mai multe goluri lui FC Liverpool, incluzând aici toate competiţiile şi toate tricourile în care a evoluat.
Pentru optimistul Klinsmann nu mai există speranţă. Ca şi Lyon în turul precedent, echipa sa era eliminată încă de la pauză în Catalunya. Ce cumplit trebuie să fie să te pregăteşti pentru o confruntare de 180 sau chiar 210 minute cu Barcelona şi să ieşi complet din cărţi după primele 45! Din tot ceea ce şi-a propus pe „Camp Nou„ Franck Ribery a reuşit un singur lucru: să facă schimb de tricouri cu Thierry Henry!
În tot acest timp, în mod normal în aceeaşi emisferă, fraţii Costea ţin balonul pe vârful degetului mic. Fotbalul lor a revoluţionat România. Pe ce planetă trăim?

Acum 20 de ani, Maradona s-a înţeles cu Tapie să joace pentru OM. După o discuţie telefonică de patru ore, chiar şi preşedintele lui Napoli, faimosul Corrado Ferlaino, era de acord. Preţul transferului fusese fixat la 60 de milioane de franci (ceva mai puţin de 10 milioane de euro în ziua de azi). Tapie l-a trimis la Napoli pe Michel Hidalgo, managerul general al lui Olympique Marseille la acea oră, să regleze ultimele amănunte. Cotidianul l’Equipe titra deja pe prima pagină: „Maradona a l’OM, c’est fait!”, iar presa regională din sudul Franţei aloca mai multe pagini evenimentului. În ultima clipă, tranzacţia a căzut. Se pare că mafia napoletană i-a ameninţat cu moartea pe Corrado Ferlaino şi pe toate neamurile lui.
Acum două zile, Maradona a fost primit la Marseille ca un fost jucător marcant al lui OM. Publicul de pe Stade Velodrome a fost de partea Argentinei la amicalul cu Franţa. E drept că sud-americanii au fost organizatorii meciului, ei fiind cei care au propus federaţiei franceze locul de disputare, ca urmare a unei restanţe la capitolul de reciprocităţi. „Segmentul rafinat al suporterilor marsiliezi va aprecia partida cum se cuvine”, a anticipat El Pibe d’Oro încă de sâmbătă seara, la aeroport, unde o escortă de tipul celor care-i înconjoară pe şefii de stat i-a acompaniat primii paşi.
Nu e pentru prima oară când naţionala Franţei joacă în deplasare un meci disputat pe propriul teritoriu (vezi ultimele jocuri contra echipelor din Maghreb), dar niciodată nu i s-a întâmplat să fie fluierată pentru că era mai puţin iubită decât adversarul.

Nebunul de Jimmy Jump e singurul spectator din lume care va exploda într-o zi celebra deviză „publicul n-a marcat încă niciun gol”. În mod normal i se va întâmpla în Spania, unde catalanul a ajuns să fie favorit la marile case de pariuri. Sau în Australia ori în America Centrală istmică, cele două continente pe unde n-a călcat iarba deocamdată.

Racing - Barca pe El Sardinero a fost în acest weekend un fel de forum de la Davos pentru altermondialistul habauc în încercarea sa de a marca golul cu numărul 5.000 al Barcelonei în Primera. I-a lipsit şansa. Sau altfel spus, le-a lipsit profesioniştilor umorul. (Alde Messi şi Samuel Eto’o nu erau într-o dispoziţie lingvistică prea bună).

Să ne bucurăm că Jimmy Jump a ales până la urmă fotbalul şi nu terorismul. Ar fi putut fi un derbedeu palestinian de primă utilitate în Fâşia Gaza, un taliban vorace în Waziristan, o căpetenie FARC inabordabilă în jungla columbiană ori vreun hutu sau tutzi cu toporişca sprijinită de tâmplă lângă marile lacuri africane.

Nimeni de la noi nu i-a făcut vreodată vreo invitaţie lui Jimmy Jump? Să vină să ne escaladeze balustradele, obiceiurile şi metehnele. Cine ştie, poate devenim atractivi cu noul stadion. Şi apucă ăsta să ne alerge guvernul pe la oficială. Hai, curaj!

Chiar dacă ar fi arbitrate corect, cu precizie milimetrică, echipele noastre nenorocite tot n-ar bate pe nimeni. Dacă se califică în Europa în sezonul viitor, Craiova găseşte încă o Pobeda Prilep care să-i rupă gâtul. Argeşul nu va apuca să se bată cu Real Madrid, va fi eliminată undeva pe la graniţa UEFA cu Irakul. Timişoara se va împotmoli mult mai aproape, într-o luptă de guerrilă cu o reprezentantă a Soproni Liga, un Szeged, un Debrecen, o Nyiregyhaza ceva. Pe Unirea o aşteaptă mâzga de toamnă lungă a Sileziei inferioare şi gustul de sfeclă furajeră din drumul către Wroclaw. „Bursucul“ ar fi în locul Neamţului la München, cu toată presa poloneză strânsă buluc în jurul lui şi nimeni să-i întrebe de sănătate pe alde Bilaşco şi Onofraş. Rapidul s-ar prăbuşi în deşert cu avionul închiriat de George Copos pe promisiunile lui Nati Meir. Ar fi doliu vreo 24 de ore în Portugalia continentală şi probabil s-ar amâna meciul de Cupă cu Severinul. Cele trei titluri de campioană ar deveni proprietatea familiei fostului utecist, urmând a fi înregistrate de Alexandra la OSIM-ul americănesc.

Iată de ce pe tata Jean nu l-a interesat niciodată să împuşte varanii de Komodo altfel decât de la el din pat.

Lance Armstrong nu mai aparţine ciclismului, cum nu-şi mai aparţine de vreo câţiva ani nici lui însuşi. A devenit un ambasador al vorbelor scumpe şi goale, un politician al globalizării fusurilor orare, o linie aeriană continuă între Atlantic şi Pacific, un termometru înfipt ştiinţific în fundul calotei glaciare, un cobai sacrificat pe zidurile revoluţiilor impopulare, un pumnal pentru siesta devoratorilor de statistici însiropate, un cancer demagogic în lupta împotriva cancerului.

Orice neghiob care posedă un PC băgat în priză şi-l poate permite câteva minute seara în sufragerie. Disponibilitatea lui te costă însă. Milioane de conturi sunt deschise zilnic peste tot în lume în numele unei idei care a murit acum un deceniu într-o eprubetă congelată.

Alături de el vezi filmul care te reprezintă cel mai bine. Dintr-odată asculţi muzica de care aveai neapărată nevoie. În timp ce tu citeşti o carte ori răsfoieşti o revistă, eroul de lângă tine desăvârşeşte toaleta campionilor, monştri stilizaţi pe etichetele de ultimă folosinţă. Cu puţin noroc, se întâmplă să trageţi apa de la WC împreună.

Vestea întoarcerii lui Lance Armstrong, cu tot tam-tam-ul bezmetico-farmaceutic, are ceva coreean în ea. Şi dacă Majestatea Sa va dori să-şi vadă statuia hălăduind de una singură pe munte?

O frază mi-a atras atenţia weekend-ul trecut. Preşedintele lui Arsenal, Peter Hill-Wood, a declarat că îşi doreşte investitori britanici la club, nu „afacerişti veniţi de la Tombouctou”. E evident unde bate, într-un moment în care fotbalul englez tinde să intre implacabil pe mâna unor magnaţi străini habarnişti. Americani, arabi, şerifi, şeici, iată de-acum şi spectrul Sahelului făcându-şi apariţia deasupra Regatului Unit.

Pentru englezul de rând, Tombouctou e un fel de Fata Morgana. Sună interesant tocmai pentru că nu e localizabil. Nişte rămăşiţe pe retină din documentarele BBC, probabil. Vaga idee a comerţului cu sclavi, a Africii inaccesibile din secolele XV-XVII. Un amestec de istorie şi geografie în paragină. Nouă ne-ar fi venit să spunem Honolulu dacă, din întâmplare, nişte islandezi ar fi dorit să se implice financiar la Bistriţa.

Poate că într-o bună zi, Arsenal va reuşi să îndepărteze definitiv monopolul american ori influenţa ruso-uzbecă din curtea sa. S-ar putea ca peste câţiva ani, aristocratul Hill-Wood chiar să-şi dorească un incompetent la conducere, mai ales dacă se nimereşte unul de-al lui. Va pierde doar poezia fotbalului. Nimeni nu va mai fi nevoit să-şi imagineze leii alergând în piele de crocodil sub soarele violent de la Tombouctou.

Cu faţa lui de oltean vânzător de pepeni, lusitanul Jose Peseiro a cucerit primul derby bucureştean al campionatului. La modul neconvenţional, e victoria unui negustor agitat, turbulent, aproape vărsătoriu de sânge. După doar 5 etape, am descoperit că individul ni se potriveşte. Dinamica lui Peseiro e dîmboviţeană, gesturile sale nestudiate sunt desprinse din manualul grosier al Ligii lui Mitică, năprasnica lui încruntare ne împlineşte. Un străin neaoş.
Dacă lucrurile merg bine, în maximum 5 etape, Peseiro va fi făcut ţigan pe toate arenele patriei. Ce onoare pentru unul care n-are paşaport de Grant decât de la începutul verii! Pe lângă bâzâitul zăpăcit al lui Taher ori bruiajul şoimăresc de tip Copos, antrenorul ăsta pare un bâzdâbâc importat clandestin de unda de revoltă a Rapidului. Cât trăieşte o astfel de senzaţie? Depinde de medicul pe care-l consulţi sau, dacă nu, implacabil, de vitregia vremurilor.

Acum două zile, măcar vreo jumătate de ceas, Giuleştiul şi-a croit drum prin lugubra vegetaţie carieristă a acţionariatului dinamo­vist. Poate că jucătorilor li s-a părut că pe teren mirosea a câine ud şi a trabuc veşted, iar de la tribuna a doua cobora duhul cel sfânt. Până să ajungă însă să vorbească şi să înţeleagă fotbalul la preţul istoric discutat îndelung, totul nu-i decât o impresie şi un pic de fum.

Pentru prima oară de când mă uit la fotbal, am avut impresia că-l venerez pe Allah. Aş fi fost în stare să-l caut peste tot. Prin iarbă, printre stele ori pe sub tricoul lui Schweinsteiger, mi-ar fi fost indiferent unde l-aş fi putut găsi. Miercuri seară, timp de patru minute eterne, între secundele 1.320 şi 1.560, credeam că toată omenirea era cuprinsă de convulsii. M-am simţit atât de aproape de frontiera cu neverosimilul, încât m-am aşteptat să văd intrând pe uşa din sufragerie un hidos cu barbă până la pământ, un monstru cu semnalmentele molahului Omar, eventual un soi de părinte urât mirositor mâncând jumări de pui dintr-o pungă de plastic.

Îl aşteptam să oficializeze ultimul miracol în desfăşurare şi apoi să închidă cu un gest definitiv Coranul fotbalului occidental. Paradoxal, egalarea lui Semih m-a lăsat imobil, cu fundul scârţâind uşor într-o parte. Aveam pistolul descărcat. De-o oră, deja, nu mai credeam în nimic. Îi vedeam pe nemţi intrând în Bagdad pe la urgenţă, despicând cu şenilele lor blonde bairamuri nefiltrate emoţional. M-a izbit şi faţa lui Terim, recunosc. Parcă i se consumaseră toate plăcerile pe lumea asta. Să marchezi de fiecare dată pe final nu mai e un lux, devine în cele din urmă un chin. Există oare mai mare blestem decât să joci o semifinală contra Germaniei?