De vreo zece ani, patronii noştri tot retrag echipele de pe teren. Etapă de etapă, jucătorii sunt chemaţi afară ca vitele. Se supun, nu crâcnesc. După care ei între ei, conducătorii, încep răfuiala. Astea sunt meciurile care chiar contează. Uneltele puse la dispoziţie de Liga Profesionistă cadrează perfect cu limbajul protagoniştilor. Dacă unul alege sudalma la televizor, celălalt îi dă cu parul în cap în parcare.

Dar raportul de forţe se schimbă şi până la urmă nimeni nu rămâne dator. Împerecherea frăţească a injuriilor face ca fotbalul nostru să poarte responsabilităţile lumii în care trăim: le datorăm scuze nebunilor!

N-am văzut încă retrageri definitive. Şi mi-e dor de ele. Îmi lipsesc vitele care se scurg fără speranţă spre un vestiar în formă de pâlnie, unde gâlgâie lehamitea creditorilor. Vreau vorbe fără întoarcere şi priviri care interzic rejucarea şmecheriilor. Vreau decizie, chiar dacă asta înseamnă la urma urmei la fel de multă tâmpenie. Sper într-un scandal uniform recunoscut planetar.

Aş putea să-i iubesc pe toţi atât timp cât n-ar mai fi. Probabil că i-aş iubi din ce în ce mai mult. Iubirea implică suferinţă. Şi lipsuri. Să vină ziua în care să spunem şoptit „ne lipsesc”. Măcar de-ar veni.

Printre şabloanele fotbalului românesc a mai apărut unul: toate echipele calificate în sferturile de finală ale Cupei îşi doresc să joace finala. Nimeni nu spune „vizăm semifinalele şi apoi mai vedem” sau „vrem să câştigăm tot, indiferent de adversar”. Nu, obiectivul e neutru pentru toată lumea. Finala. Sună sec şi impropriu.

De exemplu, ce nevoie ar avea Gloria Bistriţa să joace în finala Cupei României? Nu mai bine ar încerca să evite retrogradarea în campionat? Sau, mai exact, să reinstaureze sistemul cooperatist de altădată, cu blaturi direct de la lăptar, cu reciprocităţi întinse pe cinşpe ani, precum împrumuturile de la bancă, şi cu dihonia instalată deasupra naţiunii ca un nor radioactiv. Trebuie că regretul lui Pădureanu în momentul de faţă nu e legat de vârstă ori de boală, ci de relaţia tardivă cu Halagian. Câte nu s-ar fi putut schimba dacă s-ar fi hotărât mai repede…
La rândul ei, Steaua ţinteşte alte finale, mai grase şi mai pompoase. Visează să joace în fiecare etapă finala campionatului cu tribunele goale pentru ca patronul ei să aibă ultimul şi singurul cuvânt. Râvneşte la aurul din Europa League şi la toate celelalte comori ale sultanilor de dinainte şi după Bosfor.

La ce i-ar fi trebuit Stelei o calificare în Cupa României? O competiţie despre care se vorbeşte că şi-ar fi adjudecat-o de fiecare dată în ultimii 10 ani.

Căpitanul lui Espanyol, Dani Jarque, a murit la 26 de ani în timp ce vorbea la telefon cu prietena sa. Convorbirea e anecdotică, numele fetei nu se va păstra, iar camera de hotel unde a avut loc întâmplarea nu-i va purta fotbalistului numele. Dani Jarque nu era nici măcar Sergiu Nicolaescu, să-şi poată regiza propriul destin, înconjurat de femei siropoase şi de maşini de epocă. S-a dus după două silabe oarecare, încercând să pună accentul undeva în vârful patului.
Misiunea federaţiei spaniole este să muşamalizeze cât mai repede cazul. La fel cum s-a întâmplat în urmă cu doi ani cu Antonio Puerta, mort pe teren şi incinerat la finalul celor 90 de minute, „să aibă timp omul să se odihnească în pace”. Oricine ştie că ăsta e cel mai important lucru pentru un mort, odihna. Iar pentru urmaşii lui, uitarea. Să uităm, dragi prieteni, în numele fotbalului, un sport imaculat şi pur, populat de îngeraşi cu inimioare fragile.
Dispariţia fulgerătoare a spaniolului ne dă apă la moară. Se va spune că moartea, ca şi mingea, e rotundă şi că, dacă unii se prăpădesc la masa bogaţilor, de ce n-am putea noi, românii, să ne ducem direct dintre sărăntoci în lumea celor drepţi. Şi eventual să ne refugiem sufletul într-o peluză, sub un pic de vopsea.

La ora la care scriu aceste rânduri nu cunosc rezultatul meciului dintre Unirea Urziceni şi Greenock Morton. Recunosc, chestiunea nu mă avantajează. Pe Dan Petrescu, însă, da. Tot timpul Scoţiei fuge în direcţia în care îşi doreşte el. Castelele se pleacă înaintea lui. Şi bisericile. L-ar saluta şi monstrul de la Loch Ness dacă n-ar fi atât de obsedat de intimitate. Doar oamenii, scoţianul şi scoţianca de rând adică, sunt mai rezervaţi. Îl privesc pieziş. N-au texte cu el. „A venit, foarte bine, va pleca, să fie sănătos”.

Ca loc de cantonament, Scoţia e un tărâm excepţional. Are ceva din Ialomiţa de dincolo de miezul nopţii. Dacă dropiile Bărăganului nostru ar fi supravieţuit pe undeva, cu siguranţă ciulinii scoţienilor le-ar fi fost de un real folos.

Clima Scoţiei e ca o cafea tare cu lapte de bivoliţă. Terenurile de antrenament se descoperă şi se merită. Tibiile au termen de garanţie, iar rănile deschise devreme mustesc a whisky de ultimă generaţie.

În Scoţia n-ai parte de agitaţia din Bucureşti. Pe scoţieni nu-i cheamă Mahăru, Boschet, Minune, Poponeţ sau Salam. Scoţienii nu intră cu jeepurile în mare. Autostrăzile lor traversează Calea Lactee pe o ploaie uniformă. Scoţia e farul de la capătul speranţei.

Retrogradarea Argeşului nu poate fi încadrată la reuşite în CV-ul LPF. Ea intră mai degrabă la fapte diverse, rubrica de meteoriţi. În ultimii 20 de ani, conducătorii fotbalului românesc n-au mişcat un deget în sensul firesc al lucrurilor. Dimpotrivă, prin atitudinea lor de fiecare zi au încurajat aranjamentele, corupţia, necinstea şi ilegalitatea. S-au făcut de râs în mod constant în faţa opiniei publice şi au ajuns să fie ignoraţi chiar din interior de către cei care, în mod normal, ar fi trebuit să-i respecte. Aşa a apărut Cornel Penescu în peisaj. I s-au prezentat situaţia, conditiile, ritmul de funcţionare al sistemului. Nimeni nu i-a vorbit explicit despre riscuri. Care riscuri? „Fotbalul e o lume sigură, populată de borfaşi inteligenţi”, i s-a transmis în momentul semnăturii de adeziune.

Dacă DNA nu intervenea în timpul spectacolului, Penescu ar fi fost astăzi un erou modern. Un fel de ghid spiritual al societăţii. Aşa cum sunt sau cum au fost la vremea lor Jean Pădureanu, Romică Paşcu, Gigi Neţoiu, Puiu de la Oneşti, Pinalti, Sechelariu, Garabet şi alţi mulţi negustori cinstiţi contemporani cu loialitatea şi servilismul.

De ce Argeşul, şi alţii nu? Pentru că pe lumea asta se mai întâmplă şi accidente. Staţi liniştiţi, stimaţi colegi, fotbalul nostru are căderea morală de a merge mai departe.

Chiar înainte să înceapă munca de antrenor la Steaua, despre Cristiano Bergodi ştim un lucru: a fost păcălit de Gigi Becali. Şantajat şi păcălit. Iată, aşadar, cadrul oferit de noul său club în drumul spre marea performanţă.

Italianul se înşală dacă îşi imaginează că patronul Stelei va fi clement cu el în condiţiile în care nu i-a oferit niciunul dintre jucătorii doriţi. Nu va fi. Pretenţiile lui Gigi nu pot fi măsurate ori cuantificate în sistem internaţional. El cere în funcţie de cât îi pofteşte gura. Nu-şi evaluează corect potenţialul, cu atât mai puţin pe cel al angajaţilor săi. A pierdut de mult măsura lucrurilor. E aproape delirant o frază din zece. Ultima grozăvie debitată vine imediat după tragerea la sorţi a turului doi preliminar din Europa League: Becali se bate la trofeu!

Sigur că Bergodi are şi argumente. Sunt valabile pentru el. Gigi le are pe ale lui, frate. Acestea sunt valabile pentru toată suflarea Stelei. În cazul nostru, timpul e aliatul platitudinii, al inconsecvenţei şi al deşertăciunii. Prin urmare, Bergodi nu va fi primul antrenor care intră în conflict cu patronul Stelei. Nici măcar primul italian. La un moment dat, totuşi, va avea parte şi de o favoare: va fi ultimul demis.

Inexplicabilul devine terian. Pentru prima oară în istorie, Ialomiţa propune campioana României. Nu-i vorba de uleiul de floarea soarelui, ci de fotbal. De la isprăvile politico-poetice ale lui Mircea Dinescu acest judeţ n-a mai avut atâtea accesări pe motoarele de căutare.

Adio Dinamo, gata cu Borcea, Turcu şi dom’ profesor! Să-i facem pachet şi să-i trimitem cu confirmare de primire la Timbuktu. Abia atunci vom realiza cât de frumoasă e viaţa fără ei!

Constatare la fel de importantă: după Hagi şi Lăcătuş, Balint, un alt fost mare fotbalist din generaţia de la patruşopt, nu prezintă garanţii ca antrenor. Cu două-trei zile înainte, reamintesc, o păţise şi Moldo. Lui Dorinel i-a atârnat tinicheaua de coadă de ceva vreme. Piţurcă a supravieţuit graţie norocului. În ritmul ăsta o să ajungem să-l regretăm pe Halagian mai tare ca pe Ceauşescu! Apropo, nea Florin e ăla care a inventat focul, nu?!

Am intrat de ieri în anul Bursucului. Animal de vizuină, cu gât scurt şi puternic, picioare anterioare groase şi labe special adaptate pentru săpat. Există nouă specii de bursuci, dar toate aparţin familiei nevăstuicilor. Notorietatea euro-asiatică a bursucului e, deocamdată, net inferioară câinelui. Deocamdată. Nu s-a inventat încă bursucul maidanez.

Cu patru etape înainte de final încă nu ştim în ce ţară se va decide acest campionat. Nu ştim nici cine se va înscrie la viitoarea ediţie a Ligii I. Habar n-avem cine retrogradează şi cine promovează. Oare cine va intra definitiv la puşcărie? Cine scapă?

Suntem în vâltoarea unui suspans pe care numai nişte proşti ca noi îl merită. Parcă niciodată n-am fost atât de turmentaţi. La nivel declarativ, fotbalul nostru e la zenitul evoluţiei sale mediatice. Orice s-ar spune, e greu să vorbeşti mai mult şi să realizezi mai puţin decât în acest sezon. Dacă ritmul va continua şi în anii următori, se va ajunge la o saturaţie generală, o monstruoasă indigestie cu promisiuni nerespectate şi bălăcăreli supradimensionate.

Mi-e din ce în ce mai greu să cred că oamenii pot fi mai lăudăroşi, mai vanitoşi ori mai ipocriţi în vreun alt colţ al lumii. Poate mai slab pregătiţi da, dar nu o arată la modul ăsta. Nici nu au unde. Noi le-am creat ecranul acestor caricaturi, am intrat în viaţa lor neinteresantă şi tristă, le-am provocat fără să ajungem să ne imaginăm că într-o bună zi ne vor contamina. Nici nu mai ştim unde se termină lumea lor şi unde ar trebui să înceapă independenţa noastră. Ne-am amestecat mofturile, orgoliile şi isteriile. Halal prezent, oricum te-ai numi!

Nu mai există echipe mari. Când vezi dezordinea din apărarea lui Liverpool, talmeş-balmeşul din defensiva lui Chelsea, lipsa de reacţie a fundaşilor lui MU, lentoarea cu care joacă Bayern în campionat şi avântul de trei surcele dezvoltat în ofensivă de Internazionale, te linişteşti. E o lume mică. Aproape insipidă.

Măcar noi jucăm din rărunchi. Din şale, ca la ‘907. Avem ceva românesc aparte, nişte mititei numai ai noştri, nişte sărmăluţe cu mămăliguţă şi afumătură emanând un bun gust considerabil pe teren. E adevărat că uneori miroase de-a dreptul a cârnaţi la stadion, dar aici e şi vina femeilor, nu vă supăraţi: pur şi simplu vin prea multe. În copilăria mea, mirosea a ţuică la tribuna D şi nu strâmba nimeni din nas.

Dacă stau bine să mă gândesc, mari echipe n-au existat niciodată. Mari echipe s-au scris. S-au imaginat. S-au vorbit pe la colţuri, prin trenuri, prin măcelăriile de calitate. Idolii noştri au fost de fapt nişte felceri, nişte suplinitori, în cel mai fericit caz nişte escroci sentimentali a căror poveste putea fi narată de dimineaţa până seara de către un creion teribil.

PS: Mie, de exemplu, relaxant mi se pare acest Pantelis Kapetanos. S-ar potrivi perfect într-un insectar, la clasa coleoptere. Rar. Uşor verzui. Cu gămălia înfiptă în el.

Am remarcat că toţi urmăriţii penal sunt persoane extrem de ataşante. Cum ajung să poarte cătuşe la mâini, se umanizează din cale afară. Aflăm cât de grav bolnavi pot fi nişte oameni despre care nu ştiam decât că deţin averi. Ei bine, orice miliardar ascunde un epileptic, un tuberculos, un canceros, un diabetic, un cardiac pe ultima sută. Ca să nu mai vorbim de alergiile devastatoare care-i împiedică să locuiască între patru pereţi neprietenoşi şi neadecvaţi.
Trebuie să înţelegem că, în România, şpăgarul are un metabolism de tip cameleonic. Astăzi dă şpagă bine mersi, ia masa cu amanta în Dorobanţi în timp ce vorbeşte la patru mobile de-odată, dar devine potenţial internabil în momentul în care e reţinut pe prispa vilei, imediat după ce coborâse agale din gipan. În organismul lui se declanşează automat o frondă la „făcătura politică” din exterior, astfel încât, odată băgat la zdup, corupătorul aşteaptă să fie declarat clinic iresponsabil.
Coruptul e încă şi mai vulnerabil. La cât e de predispus accidentelor vasculare ireversibile, ar trebui protejat de lege. Atâta doar că, la noi, se ştie, nu există legi. Şi uite aşa, după ce acceptă mita, coruptul ajunge să se sprijine de gratii. O situaţie inacceptabilă într-o democraţie a fotbalului. Şi ne mirăm că nu mai avem valori?!