În genialitatea-i proverbială, Mircea Lucescu a mai dat drumul la o afirmaţie plină de sens: „În momentul de faţă, Europa League e mai puternică decât Liga Campionilor”. A se citi, acesta e motivul real pentru care Şahtiorul nu-şi pierde vremea prin Champions cu fel de fel de nătărăi.

Dacă vă surprind cât de cât vorbele Maestrului, înseamnă că nu vă pricepeţi la fotbal. Reamintesc că ucrainenii Domniei Sale au dat deja piept cu trei tenori ai soccerului continental, aş numi aici pe Partizan Belgrad, FC Bruges şi Toulouse FC. Iar viitorul e negru. În „16”-imile de finală, concurenţa va deveni imposibil de suportat. Judecaţi şi singuri: în momentul de faţă, Barcelona, Liverpool, Bayern, Atletico, Marseille, ŢSKA Moscova, Standard Liege şi Stuttgart ocupă un loc virtual de Europa League. Clar, nu? Păi, ce interes mai poate prezenta Liga Campionilor în faţa acestor argumente?! Mai ales dacă echipe mediocre precum Rubin Kazan, Olympiacos Pireu, Wolfsburg sau Unirea Urziceni merg mai departe în C1.

În acest timp, Stoichiţă şi Panduru nu consideră suficient de lucrativă Europa League şi declară că Steaua preferă Liga lui Mitică. Ajută-i, Doamne, că sunt tineri şi nu ştiu ce spun!

Pentru adolescentul din ziua de azi, şcoala e un element de conjunctură: începe cu o zi înainte de Liga Campionilor. Paisprezece septembrie devine un fel de conferinţă de presă oficială unde profesorul şi elevul vorbesc optimist despre tehnologii moderne, droguri, avorturi, CR9.

În banca lui e programul complet UCL, iar zilele cu soare se întind până în decembrie. Astăzi joacă Real, Juventus, Milan, Chelsea şi Manchester. Mâine e Inter cu Barca. Între paginile cărţii stă letopiseţul imprimat la agenţia de pariuri cu zecile lui de variante care contrazic ştiinţele exacte oferindu-i perspectiva unui weekend de vis între mare şi munte.

În banca ei sunt atâtea numere de telefon câte ştie şi Cristiano Ronaldo. Au început deja un meci închipuit, plin de fentele lui şi de fiţele ei, joc pe care nicio televiziune din lume nu şi l-ar putea permite înainte de douăşpe noaptea. Ea e goală, transpirată, cu o mână pe tastatură şi cu cealaltă între picioare, el e cu maioul leoarcă, cu muşchii întinşi, iar cu mâna despică televizorul într-o diagonală care, pe noi toţi ceilalţi, nu ne avantajează.

Pe vremea mea, prima zi de şcoală mirosea a petroxin, a boxspaleţi şi a obraz de duduie stătută.

L-am regăsit pe adevăratul Mircea Lucescu la sfârşitul meciului cu Timişoara. „Trebuia să le dăm şapte-opt goluri”. Indiferent că ar împlini 64 ori 100 de ani, comportamentul şi atitudinea lui rămân aceleaşi. Cu o zi înainte de meci dăduse deja un răspuns în stilul său caracteristic la o întrebare care-l urmărea de mai bine de 20 de ani. „Poli merita atunci să retrogradeze, era echipa Stelei”.

Neluţu Sabau, un fost angajat la mustăria lui tata Jean, e astăzi în măsură să destrame mitul Shakhtar. Ar fi un miracol, să recunoaştem. Dar oare fotbalul românesc ar reuşi să profite de pe urma lui?

Nu de gargară e nevoie în astfel de momente, ci de responsabilitate şi inteligenţă. Nu contează dacă Gigel Bucur valorează câteva milioane de euro pe piaţa internaţională sau doar o ceapă degerată, important e ca echipa să ştie să-l pună în valoare săptămâna viitoare. Şi mai ales e obligatoriu ca Timişoara să nu joace la 0-0.

Nu pot să nu mă gândesc un pic în contextul ăsta şi la Dario Bonetti. I-a fost preferat lui Sabău pe banca lui Dinamo, la recomandarea vizionarilor fotbalului şi a oamenilor de decizie din club. Deocamdată, performanţa lui e că i-a făcut fericiţi pe ăia de împingeau conservele la hypermarket.

Barcelona nu mi s-a părut o echipă incredibilă. M-a plictisit siguranţa ei de după minutul zece, uneori aducea a suficienţă, m-a moleşit lipsa ei de explozivitate, ba chiar - să mă ierte Dumnezeul catalanilor! - m-a iritat jocul de-a latul terenului, contractul pe care-l făcuseră din mers cu timpul. Pe Manchester am văzut-o stingheră pe teren minute bune, debusolată, adunată parcă după o beţie, cu un Ronaldo precum un doberman căruia criza economică îi schimbase stăpânul.

Sunt conştient că ăsta e tipul de meci pe care fiecare îl vede şi-l trăieşte prin propriul eu. Nu-mi propun să dau verdicte. Miercuri seara, un miliard de telespectatori s-au transformat în antrenori, din China şi India până în Hawaii şi Haiti, şi l-au învăţat meserie pe Sir Alex Ferguson. Milioane de gospodine resemnate s-au îndrăgostit fulgerător de privirea lui Pep Guardiola, de gestica lui, de mimica şi până la urmă de talentul lui de prestidigitator. În ziua de azi e de bon ton să umbli încruntat pe marginea terenului cu mâinile îndesate în nişte buzunare goale de firmă.

Mă gândesc şi la conducătorii fotbalului autohton. Finala a căzut ca o obligaţie de serviciu pentru cei mai mulţi dintre ei. După pauză s-a transformat într-o negociere în familie. „Dragă, dacă mă uit până la sfârşit, mâine faci tu piaţa?!”.

„It’s a fucking disgrace” i-a strigat de trei ori în trei secunde Didier Drogba lui Tom Henning Ovrebo la sfârşitul meciului retur dintre Chelsea şi Barcelona. Parcă toată injustiţia lumii se abătuse asupra Imperiului britanic, a cărui infailibilă capitală nu va câştiga nici în această vară Champions League.

Ceva mai reţinut, Guus Hiddink a vorbit despre cele mai devastatoare greşeli de arbitraj pe care a trebuit să le suporte în întreaga sa carieră. Văzuse patru penalty-uri olandezul. Bizar. Nici Dan Petrescu n-ar fi revendicat mult mai multe. Şi-a apărat jucătorii, inclusiv pe Michael Ballack, care mai avea puţin şi-l linşa pe central în faţa camerelor. N-a comentat însă eliminarea lui Abidal, amintind un pic de Sorin Cîrţu la faza respectivă. Un lucru însă a vrut să sublinieze bine de tot selecţionerul Rusiei detaşat pe „Stamford Bridge”: Ovrebo e norvegian. A se înţelege, nu reprezintă marile campionate europene, n-are suficientă experienţă internaţională, nu ştie cu fluierul, e bătut în cap şi dacă nu-l fugăreau jucătorii lui, l-ar fi alergat el până la Oslo pe coate-goale ăsta, bip, bip…

Calificarea Barcelonei e demoralizantă pentru fotbal. Ce poate fi mai crud decât să-ţi domini tactic adversarul în ambele meciuri, să-l privezi de soluţii în toate compartimentele, practic să nu-l laşi să tragă la poartă, iar drept răsplată să mori otrăvit de ultima secvenţă?!

După neta înfrângere a lui Lyon la Barcelona, preşedintele Aulas întoarce arma împotriva autorităţilor statului. „Cum e posibil ca o ţară ca Spania, inferioară Franţei din toate punctele de vedere, să ne domine cu atâta nonşalanţă în sportul numărul 1 al planetei?”. În cauză e infrastructura de pe „Nou Camp”, inexistentă în Hexagon, fiscalitatea, infinit mai favorabilă la sud de Pirinei, şi toate celelalte avantaje de natură sportivă care îi determină pe fotbalişti să joace în Spania, şi nu în Franţa. Chiar dacă acest semnal de alarmă nu va declanşa o revoluţie, el ar fi putut/trebuit să o facă.

Până la urmă, Barça nu aparţine Spaniei, ci lumii. Clubul de fotbal catalan e o enclavă în istoria civilizaţiilor, o emblemă a imaginaţiei, o identitate sufletească pentru milioane de oameni de pe tot globul. Oricât de mult ar trişa conducătorii lui, mă refer la chichiţele deontologice şi administrative ale cotidianului, FC Barcelona înseamnă putere, avere, magie şi graţie…

Se dopează jucătorii Barcelonei? Jean-Michel Aulas n-a insistat pe această temă şi nici pe derivele sistemului legislativ iberic, unul care-ţi permite să menţii Paradisul intact, fără niciun fel de obligaţii. Poate l-a impresionat prea mult atmosfera. Sau poate că nu era momentul.

E mai bine că s-a terminat aşa. Dacă Bordeaux n-ar fi egalat-o pe Chelsea, Clujul se vedea obligat să trăiască încă două săptămâni româneşte, promiţându-ne la fiecare ceas că va bate în Anglia, pe undeva la fel de miraculos precum o făcuse şi pe Olimpico. Ne-am fi prefăcut că-i înţelegem. Ne-am fi minţit inutil.

Calificarea s-a ratat acum 100 de ani, când clubul bâjbâia dacă să se nască sau nu, când ţăranii transilvăneni se legau ori se spânzurau cu nojiţele de la opinci şi când deasupra oraşului vântul rece de toamnă intona „sic transit gloria mundi”, imnul Ligii din vremea respectivă. Nu te poţi duce la facultate după primele patru clase primare absolvite cu brio la şcoala generală din comună. Nu poţi arde în două luni tot atâtea etape cât alţii în două decenii. Pentru că la nivelul ăsta fotbalul îşi reduce dramatic doza de întâmplare. Noi nu suntem formataţi să navigăm în concret. Apare uzura psihică şi mentală. În final, dacă nu se intervine decisiv, euforia se transformă în caraghioslâc.

Cu toţii ştim ce ne aşteaptă. Un 2009 fără floricele, fără călcâie, fără foarfeci pe spate şi fără simţul umorului. Să-i dea Dumnezeu fotbalului românesc tot ce-i mai bun din ceea ce merită.

După 12 meciuri la rând fără victorie, Steaua joacă astăzi în deplasare cu Bayern München, cea mai parşivă echipă de fotbal din toate timpurile. Optimismul fără argumente din anturajul patronului nu mai încălzeşte pe nimeni. Ne-am plictisit de când războinicii trec prin foc şi sabie toată Europa, acumulând maximum de puncte în toate campaniile imaginare. În realitate, Dorinel e pus la zid de un program infernal pe care l-a moştenit în cel mai nefericit moment al carierei sale, ziua în care a preluat-o pe Steaua de la Marius Lăcătuş. Nu trebuie omis faptul că, după rezultatele reale din campionat, steliştii ar ocupa în această dimineaţă abia locul al 6-lea, cu doar 3 puncte mai mult decât echipa de pe poziţia a 10-a. Dacă asta nu-i o criză profundă, să ne înghită Satana pe toţi!

La Dinamo, relaţiile s-au deteriorat după ultimele două înfrângeri fără gol marcat. Se profilează criza de toamnă-iarnă. Orice alt rezultat decât o victorie cu FC Argeş va da probabil foc vestiarului, iar în următoarele trei luni Rednic ar fi obligat să ia în calcul toate variantele, de la demisie până la demitere, culminând cu o serie de atrocităţi declarative cu impact destabilizator. Mă tem că nu-l mai salvează decât neantul.

O sută douăzeci şi cinci de tuşe a bătut Ogăraru în meciul cu Lyon. Pe unele le-a jucat repede, pripit, la comandă, maşinal. Pe altele le-a cântărit secunde bune deasupra capului, le-a învârtit, le-a răsucit. De câteva ori a luat mingea între mâini, a şters-o de tricou, a săltat-o ca pe o greutate, apoi s-a răzgândit brusc, a readus-o în poziţia firească, a bibilit-o de ziceai că-i din aur masiv şi, într-un final, le-a cedat-o adversarilor… Am observat la el un rictus actoricesc de care nu l-aş fi crezut capabil. Ba chiar o dezgustare de guvernator străpuns în propriul birou de tentaculele crizei financiare. Omul lăsa impresia că joacă într-o piesă prost regizată, cu recuzita defectă şi luminile pâlpâind indecis, în agonie.

Pe trotuarul de vizavi, Petre Marin se învârtea ca un titirez cu mătura în mână. Eram într-o zi de târg. Care imense trase de boi defilau dinaintea lui, lente şi imperiale. Un praf imposibil invada atmosfera. După un sfert de oră abia mai zăreai măturoiul. Bolboroseala fundaşului stânga semăna tot mai mult cu bruiajul undelor ultrascurte. O combină cu rotile mânjite de noroi amestecat cu paie a trecut peste el. O urmă de carne şi sânge e tot ce ne-a mai rămas.

Ce-ar mai rămâne din criza de la Steaua după o victorie cu Lyon? Nişte ameninţări la adresa lui Dinamo, a CFR-ului şi a adversarilor politici ai patronului. S-ar vorbi de Liga Campionilor ca despre substitutul de valoare al Cupei României, iar de campionat ca despre o insuficientă sursă de motivaţie pentru războinicii din Ghencea. „Păi acuma io am ajuns să bat pe Lion, nu prea mă mai interesează pe mine meciurile cu Sportul şi cu Otopeniul”, ne-ar reteza-o Becali.

Ce-ar mai rămâne din demagogia transferului lui Rădoi la Inter după un succes cu Lyon? Două variante, două fraze, acelaşi interlocutor guraliv: „Nu-l mai dau pe Mirel nicăieri! Vreau să câştig Liga Campionilor şi discutăm din vară, la 25 de milioane de ieuro”. Sau „Mi-a spus Giovani că l-a sunat Mourinho şi i-a zis că-l vrea pe Rădoi de mâine, că el mâine vine la Bucureşti să-l ia pe Mirel la Inter”.

Ce-ar mai rămâne din proiectata superechipă anunţată pentru la iarnă după o victorie cu Lyon? „Arthuro şi Kapetanos o să plece, că aşa vrea Becali, şi aduc doi atacanţi de mare valoare, o să vedeţi. Nu mă întrebaţi pe mine de fundaşi şi de mijlocaşi că asta-i treaba lu Marius”.

Ce se va întâmpla cu Lăcătuş dacă Steaua bate astăzi pe Lyon?