Dan Petrescu a făcut un circ colosal în timpul şi mai ales după meciul cu Craiova. Reacţiile sale n-au nimic omenesc în ele. Sunt pur şi simplu izbucniri animalice. Antrenorul campioanei României nu se poate controla şi nu poate răspunde pentru gesturile ori vorbele lui. A devenit enervant să-l suportăm la fiecare meci. Cu o asemenea purtare, omul ăsta ar trebui interzis definitiv pe stadion. Să-şi conducă echipa din faţa televizorului, cum fac atâţia suporteri din toată lumea!

De cele mai multe ori, lui Petrescu îi lipseşte luciditatea. În orice caz, sâmbătă seară i-a lipsit cu desăvârşire. Craiova a fost net peste Urziceni. Au existat momente în care ar fi trebuit să-ţi fie jenă că pe teren se află campioana ţării. Unirea n-a propus fotbal, tot ce şi-a propus se poate rezuma în două vorbe: ură şi încleştare. Golul din minutul 90 e pură întâmplare şi chiar sfidare la adresa bunului simţt. O lovitură liberă din apropierea centrului terenului bătuta ciobăneşte în careu şi reluată cu capul de Bilaşco în faţa unei apărări încordate de situaţia din clasament.

Devenit excesiv în orice apreciere, pur şi simplu obsedat de arbitraj, Dan Petrescu îşi pierde din credibilitate cu fiecare meci pierdut sau câştigat. În primul rând, printre semenii lui.

Credeţi că poate exista ceva ilegal în fotbalul românesc? Mă îndoiesc. Condescu e naiv dacă îşi închipuie că i-ar putea pune la zid împreună pe Mircea Sandu şi Mitică Dragomir. Conform statutului fotbalului în lume, cei doi nu sunt obligaţi să dea socoteală decât în faţa Marii Adunări Naţionale.

Condescu vine şi zice: comisiile LPF funcţionează în afara legii. Adică îl acuză pe Mitică de genocid, practic de subminarea economiei naţionale. E destul de grav. Sau ar putea fi, dacă pe Condescu l-ar sprijini o ţară întreagă, în stradă ori măcar în faţa televizorului, zeci de mii de oameni ai muncii de la oraşe şi sate strigând de zor împotriva patronului Ligii Profesioniste de Fotbal.

Dar nu-i aşa. Condescu e mic, Mitică e mare, e cel mai deştept om mare de pe lume şi poate oricând organiza o ambuscadă care să-l înghită pe Condescu şi să cureţe fotbalul de îndărătnici.
Între timp, Mircea Sandu stă la birou şi ascute cuţite. În cel mai scurt timp aprinde focul. O uriaşă vâlvătaie va cuprinde cărbunii Gorjului, iar un fum înnecăcios o să alunge lumea în case. Grătarul federal trăieşte toamna aşa cum şi-a propus. Noapte bună, Revoluţie, oriunde te-ai baricada!

O dată pe lună sau o dată pe săptămână, Gigi Becali vinde Steaua din plictiseală. Când e foarte plictisit o vinde pe 50 de milioane de euro, când plictiseala e mai uşoară o dă pe nimic.

Dacă există un cumpărător real, Gigi îl ironizează, îl compară cu cei din familia Becali, îşi aduce aminte de neamul pe care-l reprezintă şi nu mai vinde. Dacă nu există niciun doritor, Gigi vinde Steaua la televizor. Oricine o poate cumpăra. Steaua devine proprietatea celui care îl ascultă în acel moment pe Gigi Becali.

În realitate, Gigi nu stăpâneşte nimic. Nici să vrea n-ar avea ce să vândă. Steaua e o gogoaşă. O utopie. Oamenii s-au agăţat de echipa asta din lipsă de perspective şi de idei. Nu exista „esenţa Steaua”. Steaua n-are nimic uman în ea. Steaua e armata lui nea Nicu, elicopterul de pe comitetul central, jucăria lui Valentin şi cel mai mare vector sportiv de influenţă propagandistică. Rezultatele ei sunt bucurii nord-coreene. E vina noastră că ne-am trezit cu ea pe cap şi-am fost apoi obligaţi s-o suportăm?!

Locul Stelei nu e la palatul lui Gigi Becali, ci la muzeul identităţilor măsluite.

Înfrângerile au mereu ceva pozitiv în ele: ne uşurează munca. Nu suntem nevoiţi să ne dăm peste cap, nici să scriem editoriale cu majuscule, ori să-i facem pe jucători adevăraţi eroi ai neamului.

La înfrângeri scontate, în general, e linişte. Aşa mai auzim şi noi câte ceva despre valoarea adversarilor (în cazul nostru, vezi Luis Fabiano), despre substanţa reală a competiţiei. Dezbaterea devine echilibrată, îţi poţi exprima un punct de vedere fără a fi considerat un trădător. E o senzaţie de bine.

Unirea Urziceni şi-a respectat condiţia. A pierdut decent, s-a încadrat perfect în tiparele înfrângerii, n-are nimic de obiectat. Exact aşa cum se aşteptau spaniolii, ai noştri au jucat ţărăneşte, cu capul plecat, toţi în spatele mingii, la ce dă Dumnezeu. În momentul în care Sevilla deschidea scorul, meciul era încheiat. Am primit exact ceea ce ne aşteptam să primim. A fost un regal.

În schimb, mărturisesc că m-a dat un pic peste cap înfrângerea cât o victorie a lui Debrecen la Liverpool. Cum e posibil ca o echipă cu buget de grădina botanică să ţină în asemenea hal de scor pe „Anfield”? N-am să înţeleg asta niciodată şi am ţinut să consemnez.

Am informaţii că patronul Stelei ar fi fost vehement contestat de suporteri la un meci din campionatul Tanzaniei. Evenimentul s-ar fi petrecut undeva în suburbiile capitalei Dodoma, cu puţin timp înainte de lăsarea întunericului, la un joc între două echipe de mijlocul clasamentului. Fanii echipei gazdă au afişat pe un cearşaf mare cât o peluză din Ghencea cuvinte greu reproductibile dincolo de gradenele stadionului. Era un amestec de elefanţi, bani, creier, oi, sex, morminte şi mititica. Vreau să precizez că, de data asta, atacul n-are nicio legătură cu Ion Ţiriac, vânător contestat puternic în zonă. Şi nici măcar cu Andrelele Marin ori Raicu, de profesie globtroterițe.

Concret, ce-ar trebui să conteste Valeriu Argăseală în conferinţa de presă care va urma:

1. Amestecul poporului tanzanian prieten în afacerile interne ale altei ţări, în speţă viaţa privată a europarlamentarului Gigi Becali.
2. Lipsa de fermitate a federaţiei tanzaniene de fotbal (FTF) şi, implicit, a ligii profesioniste, faţă de acte de o asemenea barbarie.
3. Mojicia televiziunii tanzaniene deţinătoare de drepturi, care a oferit în repetate rânduri imagini cu aşternutul compromiţător.

În schimb, preşedintele Stelei nu trebuie să omită că:

1. Şeful său a ajuns să fie cunoscut până şi în Africa.
2. Numele lui Gigi Becali ajută la promovarea imaginii României în lume.
3. Un elefant nu uită niciodată.

De obicei, după prima etapă, echipele învingătoare se declară interesate de titlu sau măcar de un loc în cupele europene. Cele care pierd n-au curajul să recunoască superioritatea adversarului. E prea devreme pentru mărturisiri. În ceea ce le priveşte pe nou- promovate, toate patru învinse pe teren propriu şi fără vreun gol marcat, undeva în spatele uşilor trântite începe lupta pentru supravieţuire.

Cea mai iubită echipă a ţării a evoluat în tiparele în care ne obişnuise Bergodi în preliminariile Europa League. Joc modest, organizare în limita posibilităţilor, imaginaţie aproape zero. O echipă plictisitoare, fără personalitate. Mai repede sau mai târziu, Gigi Becali şi Valeriu Argăseală vor ajunge, probabil pe căi diferite, la concluzia care se impune: “la cât s-a investit în această vară, nu puteam face minuni”.

L-am văzut pe Mihai Stoica fatalist. În momentul de faţă, campioana României n-ar fi dezamăgită dacă ar ocupa la finalul campionatului locul 8. E şi asta o tactică. Modestia autoimpusă a funcţionat sezonul trecut în Bărăgan, astfel încât o echipă fără tradiţie şi fără mari valori s-a desprins în câştigătoare necontestată.

La Craiova, un rezultat care nu mulţumeşte pe nimeni. Borcea urla la jucători. Mititelu ratează clipa de glorie. Mogoşanu şi Bonetti trag de timp pe banii altora. Suntem abia la început.

Toţi antrenorii care “sunt lăsaţi în pace să lucreze” riscă să facă performanţă la un moment dat. Expresia e tocită şi, de obicei, le aparţine chiar antrenorilor. Credeţi că un angajat de la o firmă oarecare, lăsat zece ani să-şi tot îndrepte greşelile din faţa computerului, n-ar avea nicio şansă să performeze la un moment dat? Răbdarea e însă o virtute rară în secolul în care trăim.

Există şi situaţii unde demiterea e, în acelaşi timp, obsesivă şi regenerantă. Antrenori care de când vin aşteaptă să plece tocmai pentru a se mai putea întoarce o dată. Acest tip de relaţie se bazează pe inconsecvenţă, laşitate şi slugărnicie. Patronul e permanent nehotărât, iar angajatul un duplicitar. Viaţa lor de cuplu e un lung şir de puncte de suspensie. Nimeni nu câştigă niciodată până la capăt, dar speranţa rămâne şi timpul trece.

Dacă toţi antrenorii ar fi păstraţi în funcţie până ar face performanţă, însăşi ideea de performanţă ar deveni plictisitoare. Profesia ar intra într-un blocaj ireversibil. Fotbalul s-ar pensiona direct de pe patul de moarte.
Rapiditatea cu care se mişcă planeta ne va transforma pe toţi în nişte consumatori fără demnitate. În urma noastră vor rămâne munţi de deşeuri şi câteva râgâieli.

Când un antrenor e demis în urma unor meciuri amicale înseamnă că are conducerea o problemă. „Ne interesează partidele cu Saint-Etienne şi cu Porto”, spune ţâfnos Cristi Borcea. A se înţelege „ne doare în cot de ţăranii ăştia de pe la hypermarketuri care ne umilesc de vreo trei ani încoace”.

Meciurile cu Saint-Etienne şi cu Porto sunt tot nişte meciuri amicale. Mare brânză dacă Dinamo le câştigă sau nu! Ele au devenit însă un pretext la indecizia conducătorilor, la lipsa lor de clarviziune şi la deciziile lor aiurite. În acelaşi timp, un semnal pentru aripa tăbăcită a lui Dinamo, în frunte cu Ion Marin. „Săpăligă” ştie că a venit vremea să stea foarte aproape de telefon şi, eventual, de televizor. Vestea cea mare nu poate să întârzie prea mult.

Ion Marin e un fel de Viorel Hizo (cu tot respectul pentru calvarul pe care-l trăieşte Hizo de când l-a cunoscut pe Copos). Ieftin, ingurgitabil, uşor de dat afară. Şi-a petrecut timpul mai mult plecând şi venind decât antrenând pe Dinamo. Dacă va fi numit principal până la începerea campionatului, are toate şansele să nu prindă meciul cu Steaua din etapa a 5-a. Nu l-ar surprinde să fie tratat astfel. Ar accepta decizia, s-ar da doi metri înapoi şi ar aştepta cuminte să fie chemat din nou la echipă. Într-o săptămână, o lună, un an sau doi.

L-am condus pe domnul Bonetti la gară. Soarele coborâse vertiginos în spatele dealului. Când am ieşit din maşină, un miros de untdelemn ne-a invadat nările. La stânga, calea ferată traversa un câmp de lalele înainte de a intra sub acoperişul halei din faţa noastră. Albe, roz, galbene, roşii, portocalii, mov… Le-am numărat împreună. Mie mi-au ieşit 96, lui abia 84. Peste douăzeci de ani, în acelaşi loc, Thassos avea să se oprească la 220, fără să le socotească pe cele care aveau corola plină de pete.

Am cumpărat un ziar de la primul chioşc pe care l-am zărit. Mai era ceva timp până la sosirea trenului. În afară de cuvintele încrucişate, care dezlegau o crimă, mi s-a părut că toate paginile prezentau ştiri ori evenimente pozitive. În jurul nostru, nerăbdarea călătorilor contrasta cu lentoarea femeilor de serviciu, vreo trei negrese enorme îmbrăcate în culori fosforescente care abia îşi târau papucii şi picioarele.
I-a sunat telefonul. A vorbit destul de mult. La un moment dat s-a ridicat în picioare, a început să gesticuleze, aveam impresia că spune acelaşi lucru fără să primească vreun răspuns. S-a îndepărtat de mine. L-am văzut ieşind din gară pe o poartă laterală, apoi a traversat liniile în diagonală către un depou de cereale. Cred că a plecat într-un vagon de marfă, pentru că nu l-am mai văzut niciodată.

E greu de contestat faptul că ultima etapă a ţinut loc de suspans pentru întreg sezonul. Echipele mici ne-au depăşit aşteptările. Niciuna dintre echipele mari n-a câştigat, ceea ce trebuie că reprezintă o premieră pentru România în ultimul act din 1989 încoace.

Cel mai plictisitor meci a fost chiar cel de la Urziceni, unde după golul egalizator al lui Rusescu echipele n-au mai jucat fotbal, având siguranţa că nimic nu li se mai poate întâmpla.

Dinamo, Timişoara, Craiova, Rapidul, chiar şi Clujul au terminat prăbuşite întrecerea, ceea ce nu poate fi decât un lucru pozitiv dacă ne raportăm la nivelul echilibrului, al corectitudinii şi al devotamentului competitoarelor. N-a existat niciun blat în programul rundei finale (cu excepţia ultimelor 35 de minute de non-combat de la Urziceni, unde totuşi situaţia e perfect normală şi de înţeles).

Meciul serii s-a consumat în Giuleşti. Rapid a avut o a doua repriză europeană, dominată de un dramatism rar întâlnit la noi, pe care patronul George Copos nu-l merita. După un campionat furtunos şi turbulent, unde ziua de mâine se anunţă de fiecare dată la fel de puţin probabilă precum fusese şi cea de ieri, vişiniii au eşuat la câţiva centimetri de o calificare. Dorită, nedorită sau pur şi simplu întreruptă de soartă.