Se poate spune că ai noştri şi-au dorit mai mult victoria. Au controlat jocul, şi-au creat mai multe situaţii clare de poartă, i-au înghesuit pe adversari în propria jumătate, s-au dovedit superiori la mijlocul terenului şi i-au strivit la capitolul posesie. Pentru noi, fiecare gol a fost ca o victorie. Se poate spune că am câştigat de trei ori miercuri seara la Piatra Neamţ. Cred că, un pic, ne-am bucurat şi la reuşita feroezilor. Asta demonstrează că au fost şi ei pe teren, au fost prezenţi. Nu mai există echipe mici, nici măcar foarte mici.

Ar fi greu să extragem pe cineva anume din context. Sunt sigur că nici selecţionerul nu şi-ar dori să o facă. N-ar fi drept. Toţi componenţii echipei noastre naţionale s-au luptat exemplar, până la ultima picătura de energie, pentru cele trei puncte puse în joc. I-am bătut. Am fost mai buni ca ei. Le-am tras-o!

Echipa, ca un ansamblu, s-a mişcat bine. Ea e marele nostru câştig. S-a văzut că a evoluat cu ambiţie şi cu determinare. A gândit pozitiv. Şi-a văzut de treaba ei şi le-a oferit suporterilor o seară aşa cum şi-au dorit. Ce bine e să fii pietrean! Ce bine e să fii suporterul echipei noastre naţionale! Bravo, băieţi, vă mulţumim că încă existaţi!

Am un singur mare regret. Păcat că se termină tocmai acum această campanie de calificare. Eram pe val.

Naţionala lui Răzvan a semănat cu Rapidul din tranşeele hanseatice. Cel puţin pe final, când nimic altceva nu mai conta decât îndepărtarea balonului din careul de şaişpe. Prezenţa lui Dani Coman în poartă întăreşte senzaţia întoarcerii în primăvara lui 2006. „Băiatu’ lu’ tata” a reuşit. Şi atunci, şi acum. A strâns în Lituania mai multe emoţii decât adunase Victor Piţurcă în precedentele cinci jocuri. S-a zbătut, s-a perpelit, a răbufnit. Mai avea un pic şi exploda de atâta devotament. Lui Dan Petrescu, cu siguranţă, i-ar fi ieşit chestia asta!

Să alegi să trăieşti la Marijampole, în vinclul păienjenit al Uniunii Europene, într-un week-end profund european, ce nebunie! Sau poate că e doar o prostie. Iar calificarea nu se va obţine. Nici în toamna asta, nici măcar în veacul vecilor. Ar trebui ca Răzvan să mute munţii, nu Balcanii, ci Alpii, să câştige la loteria universală şi să schimbe ceea ce tatăl său n-a reuşit niciodată: mentalitatea românească.

E pentru prima oară în ultimii o sută de ani când o selecţionată divizionară reprezintă viitorul unei naţiuni. Noi n-avem jucători. N-avem nici talente. Însă putem strânge cureaua. Dacă băieţii ăştia trag cu dinţii de viaţă, aşa cum au făcut atâţia ani la rând fetele alea la canotaj, ne vom despărţi fără regrete de Mutu şi Chivu. Ar fi deja o victorie.

În conferinţa de presă de la Marsilia, Lucescu e confundat cu Ceauşescu de către traducătoarea ucraineană. Aceasta din urmă, o ochelaristă la vreo 25 de ani, cu diplomele bine aranjate în sertarul de sub noptieră, ştie să pronunţe corect un singur cuvânt în limba franceză: Donetsk.
Într-un moment în care fotbalul nostru şi-a pierdut busola, iar ultimii douăzeci de ani sunt mototoliţi în birotica ultimelor cincisprezece zile, cine îl mai poate ignora cu adevărat pe nea Nicu? Am şi acum în minte faimosul său tablou, ăla de nu lipsea din nicio sală de clasă a României socialiste, cu bojocii îndestulaţi de preaplinul primăverii eterne, cu părul perfect ondulat, uşor aplecat spre stânga, cum mă uitam eu la el, cravata care fixa dârzenia şi demnitatea unei naţiuni neatârnate. Şi zâmbetul uşor străin pe care nu l-am înţeles niciodată, parcă un pic mai îndepărtat de popor decât restul lucrării, sugerând jumătate despărţire, jumătate fatalitate, zâmbetul unui om apărat de sticlă şi de ramă.
Zeci de mii de astfel de tablouri au fost distruse în cele mai sofisticate feluri de furia lui decembrie 1989.
Cu ce-am rămas? Orizonturi duplicitare, corupţie stivuită în baloturi imense şi vâlvătaia gogomaniei ridicată la rang de profeţie naţională.

Consider că traversăm un moment de mândrie în fotbalul românesc. De maximă autenticitate. Am văzut asta în ochii selecţionerului imediat după meci. Dacă înfrângerea în Austria e una normală, noi rămânem nişte viteji. Practic, suntem egalii strămoşilor noştri, adeseori umiliţi şi ei, dar gata în permanenţă să meargă mai departe. Piţurcă mi s-a părut demn, lucid, vertical şi trist. Un bărbat adevărat! A sesizat cineva vreo secundă de şovăială în discursul lui de om învins pe teren, dar învingător în lupta – infinit mai importantă – cu viaţa?
N-am să uit niciodată cum stătea cu braţele încrucişate de efort şi ne privea direct, pătrunzător, răspunzător până la urmă, asemeni unui nuc bătrân în calea orgiei vremurilor. Faţa lui degaja încleştare, determinare, poftă de muncă. Trăia! Ca spectator, cred că nimic nu poate fi mai frumos decât să-ţi surprinzi eroul fremătând lângă câmpul de luptă, istovit, aproape chircit la primul sau la ultimul interviu în faţa istoriei. Vorbele lui mi‑au părut abur, pleoapele lui scuturându-se le-am simţit ca pe un oftat prelung, inima lui bătea în pieptul meu şi timpul ne înghiţea pe amândoi ca un tăvălug…
Îi datorăm multe lui Piţurcă. Contemporaneitatea e însă esenţială. De-aici înainte, moartea nu mai poate fi decât un detaliu.

Există echipe care joacă pentru a câştiga şi există echipe care joacă pentru a exista. Cincizeci de ani de-acum înainte, România va trăi cu sentimentul că Serbia din 2009 era o echipă oarecare, accesibilă şi vulnerabilă în apărare. Adi Mutu le va povesti nepoţilor săi dominicani cum i-a umilit el atunci pe sârbi, cum l-a imitat pe Gicu Dobrin la faza primului gol şi cum adversarul a marcat trei goluri din patru cornere bătute tot de-ai noştri. Cristi Chivu le va flutura urmaşilor chiar tricolorul desfăşurat în acea seară în tribunele stadionului din Constanţa şi le va povesti ce mândrie a simţit el intrând în fruntea tuturor pe gazonul impecabil. Victor Piţurcă îşi va repeta sieşi pentru a suta mia oară mutarea câştigătoare cu Dorel Stoica, mobilitatea devastatoare a lui Paul Codrea într-un registru unic şi inspiraţia genială de a-l fi ţinut cât mai departe de ochii lumii pe Marx ăla, neamţul venit direct de sub zidurile Berlinului.
Federaţia va organiza un chiolhan menit să marcheze semicentenarul unei izbânzi antologice. Preşedintele Mircea Sandu va aduna jumate din omenire în jurul grătarului, iar presa va observa grijulie „dantura impecabilă a unui conducător cu-adevărat special“.

Pentru că jucătorii noştri n-au suficientă valoare intrinsecă în ecuaţia meciului cu Serbia, intervine elementul psihologic. Mai nou, Piţi e psihologul-şef al lotului, iar Iovan e psihologul adjunct. Evident că amândoi sunt psihologi de conjunctură şi nimeni nu pretinde că vreunul dintre ei ar putea face carieră în această disciplină. E însă de bon ton să te preocupe ceva înaintea unui meci decisiv.

Sportul are regulile lui bizare. Cei care câştigă foarte mulţi bani au nevoie la un moment dat de psiholog. Cei care câştigă de azi pe mâine n-au timp să se gândească la asta. Se ştie că nimic nu-i mai fragil pe lume decât un fotbalist doldora de bani. (Poate doar o iubită de fotbalist doldora de bani).

Întrebare născută din context: care-i psihologia lui Piţurcă într-o astfel de situaţie? Să-i mâncăm de vii, să intrăm cu furcile şi coasele printre ei, să-i facem să înţeleagă că ei sunt disperaţi, iar noi doar inteligenţi, să-i intimidăm fizic, să-i plimbăm de-a latul terenului sau pur şi simplu să le arătăm marea la început de primăvară?

După mine, am putea fi mai lucizi decât sârbii în două ipostaze-cheie. Evocarea neantului şi profunzimea lui absolută.

Georgia ne-a apropiat mai mult de neputinţă decât de Serbia. Cam aşa au arătat, de altfel, toate „testele utile“ ale naţionalei României de la Valentin Stănescu încoace: nişte zgârciuri. Sigur, vine şi momentul în care confundăm arta cu ipocrizia şi ajungem repede la concluzia că, indiferent de consecinţele jocului, suntem cei mai buni. Pe scara Richter a antrenorilor care ne-au preocupat sau se presupune că ne preocupă, între Hector Cuper şi Radomir Antic, l-am ales deja pe primul.

După mine, meciul a avut un singur indicator de intensitate. Golul de trei puncte al lui Goian. Iarăşi Goian. Acest Van Buyten de Suceava a ajuns să conteze dublu la orice apariţie în careul advers. Ar trebui să lipim afişe cu el. De la stâlpii Bucureştiului şi până la gropile Petrilei, moaca lui bălaie te inspiră. Românul modest şi muncitor, ambiţios şi răbdător, plin de calităţile pe care, de obicei, le vedem la alţii. Goian e o anomalie.

Doar 2.100 de bucureşteni au fost de acord să plătească pentru lumânări în „Ştefan cel Mare“. E puţin, dar vina o poartă în continuare federaţia, acest organ miliţienesc care le-a confiscat încă de acum 15 ani suporterilor dreptul de a-şi iubi ori de a-şi batjocori propriul destin.

În culisele fotbalului, cea mai periculoasă boală e unanimitatea. Domenech a avut 19 mâini care s-au ridicat de sub masă în favoarea menţinerii lui la mustărie. Doar una singură a rămas la nivelul sliţului federal, ezitând între cele două verbe cu înţelesuri multiple la francezi: a trage şi a scoate.
Piţurcă şi-a votat reconfirmarea „cu mânuţele astea două”, într-o şuetă dictatorială nedifuzată de propria karma. După calculele noastre, chiar şi un rezultat de egalitate în Insulele Feroe ar fi fost suficient, având în vedere criza de încredere prin care trece industria norocului.
Într-un recent interviu imaginar acordat presei satirice din Hexagon, venerabilul Murphy e de părere că Domenech e „un tip adaptat societăţii în care trăim, un looser neregretabil”. Încăpăţânat când nu e ilogic, stupid când nu e confuz, pervers când foloseşte termenii căsniciei fără să-i localizeze pe harta sentimentelor. Un junghi când vine vorba de fotbal. „Are optimismul celor care parcă se despart în fiecare zi de meserie”, crede pesimistul.
Dacă Murphy ar vorbi într-o zi drept despre legile noastre nedrepte, ne-am pomeni că fotbalul e o incurabilă drăgălăşenie.

Ne-am propus să nu ne bată Franţa. Naţionala lui Piţurcă de la Constanţa a semănat cu socotelile financiare ale lui George Copos într-o zi de salariu la întreprindere. Am dat puţin, imediat am sperat că le-am întins capcana. Până la urmă, ne-am păcălit pe noi şi am păcălit încă o dată fotbalul.

Conform formulei consacrate, n-am riscat deloc. Ne-am fi putut aştepta ca selecţionerul să umble la cutia cu maimuţe, să-şi împrăştie creierii prin iarbă în căutarea unei soluţii, să mute decisiv vreo piesă în jumătatea adversă, să-şi sacrifice orgoliul în slujba unei idei fericite, să-l reinventeze pe Chivu, să-l catapulteze pe Mutu. Ne-am fi putut aştepta?

Lui Piţurcă i-au răspuns de-acasă milioane de fricoşi şi neputincioşi, toţi restanţierii, blatiştii, ceauşeştii, ilieştii, văcăroii, neamul ăsta de slugoi farsori. „Retrage-te, fă-te că munceşti şi că-ţi pasă, otrăveşte fântânile până-n careul de şaişpe, stai la cutie, lasă-i pe ei să joace, scoate-i din ritm să mai treacă timpul!“. Şi câte alte milioane de reproşuri la adresa universului care nu ne acceptă aşa cum suntem.
Când francezii ne-au egalat am înghiţit în sec, ne-am trimis muierile la origini şi am spus „mulţumesc frumos că s-a terminat aşa“.

Noi nu învăţăm din greşeli. Fotbalul românesc n-a făcut-o niciodată. Meciul cu Franţa e până la urmă doar o poliţă de plătit în familia tricolorilor. Din partea selecţionerului către federaţie, din partea convocaţilor către neconvocaţi, din partea titularilor către jurnalişti, din partea bătăuşilor către mieluşei, dinspre credincioşi către atei (sau mai degrabă viceversa).

Piţurcă are de dus mai departe războiul său cu lumea întreagă, un război fragmentat în zeci de episoade şi încurajat de media noastră poliţienească şi vulnerabilă. Tot ce le putem opune noi francezilor e un pic de minciună în saramură, un strop de ghiveci de conservă şi, evident, SHPRIŢUL, acest upercut balcanic de un cinism nemaiîntâlnit.

Nu-i nevoie de o analiză profundă ca să intuim că rezultatul în sine e nesemnificativ. Sandu va continua să tuşească ori de câte ori i se va aminti de calificare, „un obiectiv prea îndepărtat”. Lupescu va propune variante de-a latul clasamentului şi explicaţii de genul „Feroe e periculoasă şi în deplasare”, iar Mitică ne va aminti că trebuie să ne bucurăm cu măsură, „vin Sărbătorile, oameni buni, şi dacă dă o zăpadă de-aia mare, ne-am curăţat”.

Mi-e dor de toate necalificările inexplicabile de-acum 30 de ani.