Fanii Stelei l-au votat aşa cum au putut pe Gigi Becali. Unii au putut mai bine, alţii mai puţin bine. Cine ştie, poate rezultatele finale vor scoate la lumină un dolofan 2%. Indiscutabil, o victorie pentru groparul Stelei care - după propriile mărturisiri actualizate - a băgat „câteva mii de euro şi a scos o sută de mii de voturi”. Pentru cine nu ştia, evlaviosul Gigi a venit să facă afaceri în politică şi, chiar dacă duminică cercul său pare că s-a închis definitiv, el pleacă mulţumit.

Niciun român n-a declanşat mai multe sloganuri decât Gigi Becali. Despre cioban s-a spus orice, s-a strigat orice şi, mai ales, s-a înjurat orice. Rimele i s-au potrivit oricum. A inspirat toate categoriile sociale. Mă aştept ca de Revelion, la Televiziunea publică, Gigi să fie satirizat în scenete ca un simbol popular al acestui neam, un fel de Bulă de mileniul III în care să ne regăsim într-un fel cu toţii.

La douăzeci de ani de la Revoluţie, bilanţul civic al românilor e stânjenitor. Furturi, lăcomie, harababură, mizerie, disperare. N-avem încă un drum al nostru, bătătorit şi sigur. În ţara asta, chiar şi scurgerea timpului e o sursă de mediocritate.

Realul a invitat 45.000 de pensionari pentru meciul cu Milan. Restul, de până la 75, au fost copii, elevi, studenţi, mame, soţii, amante şi dădace. Deşi meciul începea la ora nouă fără un sfert seara, bătrânii Madridului s-au sculat de pe la patru dimineaţa, cu vreo şaisprezece-şaptesprezece ore înainte, disperaţi să nu rateze nicio firimitură.
Mai întâi au făcut focul în bucătărie (la ora patru dimineaţa, în a doua jumătate a lui octombrie, e destul de frig chiar şi în capitala Spaniei), apoi au pus-o de-un ceai de plante ori de-o cafea şi au stat pe veceu. Au fost ceva probleme. Cu prostata, cu vezica sau cu burtica. Nu mai puţin de 125 de moşi şi 98 de babe au căzut în baie în intervalul orar 5-8, conform unei aprecieri furnizate de Institutul de Statistică a Accidentelor casnice (ISAC), marja de eroare fiind undeva între doi şi trei la sută. Au fost şi momente penibile. Să luăm exemplul lui Carlos Angel Santamarria, septuagenar, care a căzut cu capul în closet după ce a încercat să se spele pe picioare în chiuvetă. N-a păţit nimic la cap, dar şi-a fracturat şoldul. Medicii au trecut-o pe seama emoţiei. Dolores Maria Covatilla, octogenară, a avut un scaun de două ore şi jumătate, astfel încât a pierdut practic toate buletinele de ştiri matinale, vreo două telenovele în reluare, plus patru apeluri pe mobil şi trei sonerii la uşa de intrare.
Ce începe prost se termină şi mai prost. Realul a pierdut meciul cu Milan.

Le-a luat ceva suporterilor Stelei până să-l scoată din peisaj pe Gigi Becali. Dar până la urmă s-a întâmplat. În momentul de faţă, cale de întoarcere nu mai există. Se va merge o vreme în paralel, el bodogănind pe drumul lui bolovănos, ei întunecând orizontul în numele libertăţii. Îl vor împinge ei în râpă sau va cădea el? Verdictul îi aparţine timpului.

Până atunci, din cel mai popular club românesc, Steaua a ajuns bibelou de sufragerie. În afară de Gigi şi de ai lui, nimeni nu mai are şi nu va mai avea acces la reprezentaţii. Ceea ce nici măcar nea Nicu n-a reuşit face astăzi Becali: a confiscat sufletele câtorva milioane de oameni.
Peste generaţii, numele lui Gigi Becali va fi văzut ca un ghimpe în istoria fotbalului românesc. Rezultatele vor sta goale în matca lor, aşteptând omologarea nemuririi, iar lumea va vorbi despre el cum se vorbeşte astăzi despre Canal. O grozăvie infernală şi inutilă.

În fiecare zi se aude despre vânzare în Ghencea. Nu mi se pare o problemă de viaţă şi de moarte. În ritmul în care merg lucrurile, Becali îi va preda clubul bunului Dumnezeu, după care se va vinde singur pe undeva.

Echipele lui Răzvan Lucescu pierd greu. Rapidul, Braşovul, acum naţionala României. Sunt disciplinate şi determinate. Tocilare. Primesc puţine goluri şi întind nervii adversarului precum corzile unei vioare. Toate atributele fotbalului nevoiaş apar subliniate cu mândrie în operele lui. Băieţii se luptă cu mâinile goale, uneori se întâmplă să fie călcaţi de tanc, dar se ridică, îşi aranjează ţinuta, se încheie la copcă şi continuă jertfa. Nu ştiu dacă aceste batalioane vor avea statuie într-o zi, cheltuielile ne-ar putea afecta bugetul, dar cred că vor sfârşi prin a fi ecranizate. Se va găsi un regizor înalt, sobru, meticulos, unul pe care să nu-l dea umorul afară din casă, şi care va face din Apostol şi Roman noul cuplu de aur al cinematografiei de proximitate.

În Franţa am jucat ceea ce se putea juca la ora actuală. Asta ne-a demonstrat că victoriile din Lituania şi Ungaria n-au fost întâmplătoare. Dacă francezii erau la acelaşi nivel, probabil i-am fi bătut şi pe ei. N-avem însă timp să ne pară nici bine, nici rău, urmează meciul cu Austria. Obiectivul nostru e o tranşee mare, cât mai mare, să intre toate remuşcările de la Klagenfurt sub pământ.

Pentru unii agasant, pentru alţii performant, stilul noului selecţioner se potriveşte cu vremurile. Avem nevoie de el cum are pământul nevoie de toamnă.

Noua naţională a României e capabilă să răspundă mizelor mici. E şi ăsta un pas înainte. Piţurcă devenise exasperant, să nu uitam. Ne-am chinuit cu Lituania şi Ungaria, dar ne-am impus punctul de vedere. În momentul de faţă, existăm. Pe hârtie, România lui Răzvan seamănă cu Steaua lui Bergodi. Ambele ne-au demonstrat că sunt capabile să joace la maximum în lumea a treia. Ceea ce s-a pierdut e clasa, carisma, anvergura.
Nu cred că vom mai apuca o generaţie de aur capabilă să scoată zeci de mii de oameni în stradă fără să câştige nimic. Vom rămâne mediocri. Din urmă vine prea puţin. Nici un antrenor nu poate face minuni cu o promoţie de căpşunari. Eventual îi poate învăţa imnul naţional, bunele maniere şi câteva expresii de circulaţie internaţională. După care toată lumea merge la culcare în speranţa că anii de altădată o vor mai face să viseze frumos.
N-are rost să ne gândim că batem Franţa şi Serbia la toamnă. O tactică ultradefensivă, bazată pe o disciplină de fier, nu constituie o garanţie. Capacitatea de exprimare ofensivă a acestei echipe pare să fie limitată de legile moderne ale fotbalului. Când vrei să construieşti ceva, e nevoie de mai mult decât de o salopetă şi o cazma.

Spaniolii l-au poreclit „Vulturul” pe Emilio Butragueno, atacantul emblematic al Realului din anii 80. Astăzi ar fi făcut-o în numele lui Alberto Contador, liderul unei generaţii de ciclişti fără identitate.
Contador a survolat Turul Franţei. A fost cu două clase peste toţi adversarii. Până când nu va exista o probă care să-l arunce la groapa de gunoi a sportului, imaginea lui va însemna un reper pentru ciclismul secolului XXI.

E posibil ca Alberto Contador să fie dopat. El ar continua astfel tradiţia marilor campioni, imbatabili trişori într-o lume selecta şi rafinată, străbătută din când în când, apoi tot mai des, de interferenţe nefaste.
N-a fost turul lui Lance Armstrong. Americanul a urcat pe Mont Ventoux ascultând Radio Schleck, un fel de RTL light. Ne-a demonstrat în ultimele trei săptămâni că reţetele, ca şi tehnologiile, se mai schimbă şi că vine o vreme când în viaţa oricărui dinozaur apare o extincţie catastrofală.

Popularitatea Turului Franţei nu poartă însă niciun nume. Cinci sute de mii de oameni i-au petrecut pe ciclişti până în vârful Muntelui Chel, în penultima etapă. E mai mult decât ar fi putut spera Michael Jackson dacă se mai năştea o dată.

Duminică m-a sunat Radu Naum să mă întrebe de ce nu comentam Turul Franţei. În timpul convorbirii noastre, cicliştii erau aproape de Brignoles, în departamentul Var, la o aruncătură de băţ de reşedinţa de vacanţă a preşedinţilor Franţei, fortul de la Bregancon, un fel de Mont Saint-Michel al Sudului.

Am vorbit de Madame Sarko, care poartă 44 la balerini, diferenţă mare faţă de un 38 jumăte spre 39 cât obişnuieşte să încalţe predecesoarea sa, Bernadette Chirac. Brusc, mi-am amintit de amicul Jacques şi de mesele lui vegetariano-pantagruelice. Pe unele dintre ele am avut ocazia să le luăm împreună - rutierii defilând ore în şir ca un pretext în fundal - preşedintele cu privirea spre imensele trofee aurite din salon, noi cu ochii în ecranul calculatorului de la mansardă.

Victoria lui Cavendish ne-a moleşit un pic. Parcă se scuturau palmierii peste noi. I-am avut pe Cipollini şi pe Zabel, fiecare cu mofturile, respectiv Cordula lui. Probabil, Cipo ar fi lovit un cameraman care-i filmase vara trecută gagica la plajă, iar Erik ne-ar fi demonstrat cu gura până la urechi cât a plâns duduia lui la moartea megastarului. „Les Guignols” la Brignoles, ar fi sunat concluzia Patronului.

Dacă Răzvan reuşeşte să califice naţionala la Mondial, sigur federaţia va fi dată în judecată de Victor Piţurcă. „Aţi văzut că mai erau şanse?!”, va spune fostul selecţioner. E de aşteptat ca avocaţii de astăzi ai lui Gigi să devină din toamnă apărătorii lui Piţi, iar Lupescu să fie nevoit să joace singur la mijlocul terenului în criza vieţii şi a timpului său. Mircea Sandu şi Comitetul Executiv vor fugi, mai întâi cu liftul, apoi cu elicopterul, spre un Târgovişte un pic mai îndepărtat şi ne vor adresa un comunicat. „Suntem dispuşi să-i dăm lui Piţurcă cu 100 de lei în plus, numai să renunţe la plângere. Să-şi aleagă o emisferă şi noi îi promitem că ne vom muta în cealaltă”.
Dacă Răzvan nu reuşeste, nici în 2010, nici în 2012, vom ajunge la concluzia că tatăl lui a expirat, milionar impasibil între minele de la Doneţk, şi că e nevoie de un alt tip de carismă pentru a depăşi monotonia fotbalului nostru constipat. Încep să-mi pun întrebarea legitimă: oare ne va refuza şi Florin Piersic?
Deocamdată, pentru naţiune, cel mai important e meciul cu Iaşiul. Să trecem cu bine de hopul ăsta şi mai vorbim. Hai, defilare uşoară la toată lumea şi cât mai mulţi mititei pe grătar!

După cele trei nopţi pe care Gigi le-a petrecut în arest, viaţa mi se pare altfel. Mai puţin complicată.  Mai puţin neruşinată. Intuiesc deja întrebarea lui Victor Becali: „Gigi vi se pare vinovat, domnu’ Banciu?“. Am un răspuns simplu de data asta: „Da. Foarte“. „Păi ce-a făcut Gigi e mai grav decât ce-au făcut hoţii ăia care i-au furat maşina?! A omorât Gigi pe cineva? A violat pe cineva? Pe el l-a băgat Băsescu la puşcărie, că se temea să nu cumva să spună mai multe, m-aţi înţeles?“. „Mă bucur, domnu’ Victor“.

Mă uit la ceas şi rămân cu bucuria mea. Mai e puţin sau poate foarte mult. Îi sfidez pe românii pe care nu i-am aprobat niciodată. Nu mă miră nimic din comportamentul lor. Ajuns victima sistemului, Becali e acum favoritul mulţimii. Dacă ar fi fost împuşcat din greşeală de către unul dintre mascaţi ori dacă ar crăpa pur şi simplu de foame la bulău, milioane de concetăţeni ar mârâi prin apartamentele lor înghesuite în speranţa că şi Dumnezeu va poposi o noapte la OTV. Ar ajunge să fie tras la răspundere în numele omeniei batjocorite, acolo în garsoniera lui DD, poate chiar îmbrâncit pe scări de Vadim şi insultat de vreun paznic apropiat sufleteşte de Horia Ivanovici.

Gigi Becali e o cacealma a timpurilor noastre. Dacă n-ar fi existat, cu toţii ne-am fi justificat mai puţin.