Francezii s-au calificat la Cupa Mondială după un gol pe care nici Tiberiu Lajos nu l-ar fi acordat dinamoviştilor în vremurile lor de glorie. Toată presa franceză a scuipat a lehamite după un asemenea meci. L-a arătat cu degetul pe selecţionerul-magazioner, a întrebat preşedintele, a întrebat jucătorii şi n-a aflat decât ceea ce ştia deja: o calificare de doi lei rămâne o calificare.

Niciodată Franţa n-a ajuns atât de ruşinos la un turneu final. Poate că alte mari naţiuni da, începând cu Germania, continuând cu Italia sau Anglia şi terminând tot cu Germania, desigur. Se spune despre erorile de arbitraj că se echilibrează de-a lungul unui sezon. Iată că teoria e valabilă şi la o scară mai mare.

Irlandezii sunt singurii jucători de fotbal care au făcut până acum din Stade de France un templu viu. Lumea i-a iubit, a vibrat alături de ei, i-a susţinut şi îmbărbătat. Soarta a dorit ca ei să părăsească arena cu aripile frânte şi împachetate într-o bulă mincinoasă de carton. Demni şi verzi.

Români, să nu ne facem griji! Pe noi nu ne regretă nimeni. În concepţia noastră, demnitatea e o virtute care a expirat de mult.

Cel mai talentat fotbalist irlandez al zilelor noastre nu mai joacă pentru naţionala Irlandei de doi ani, deja. Mai exact, de la 21 de ani. S-a retras pentru că se plictisea să-şi reprezinte propriile culori pe scena lumii. „N-am simţit niciodată nicun fel de plăcere când veneam la naţională, m-a lăsat pur şi simplu rece”, s-a justificat în presa regională. Selecţionerii n-au avut ce-i face. Nici măcar Giovanni Trappatoni. Italianul ar fi încercat o mediere a cazului, dar, auzind de la cei de lângă el despre ce e vorba, s-a conformat: i-a promis că până la Paştele Cailor nu-l convoacă.

În toamna lui 2007, băiatul n-a venit la reunirea lotului pentru că-i murise bunica. Media irlandeză a aflat ulterior că fusese o minciună. Totodată, şi începutul sfârşitului. De când părinţii n-au mai decis pentru el, jucătorul şi-a configurat priorităţile. A întâlnit o fată, şi-a format o familie, apoi şi-a abandonat cariera internaţională. „Irlanda înseamnă mult amatorism”, a scris el în coada explicaţiilor.
Stephen Ireland ar fi putut să fie un nume mare. Pentru irlandezi a rămas doar un prenume oarecare.

Meciurile Stelei au şarm doar fără spectatori?! Sau e invers. N-au nicio valoare jucate cu public?! Până atunci, singurul interes pe care aceste jocuri îl pot genera e prin absenţă: cei care nu vin se gândesc că poate au pierdut ceva. Dacă nu fotbalistic, măcar la nivel de cafteală, de injurii, de incertitudine. Moda e să-l înjuri pe patron. Dacă o faci, eşti în normalitate. Dacă n-o faci, nu eşti stelist. Ce eşti, eşti comunist?!

Mă miră un singur lucru în clipa asta. De ce suporterii Stelei acceptă ca meciurile de campionat ale echipei lor să se joace cu porţile închise? Când dreptatea, în instanţă, ar fi de partea lor. Din punct de vedere juridic, nu există un fundament prin care spectatorii posesori de abonamente să fie ţinuţi departe de stadion fără să fi comis nicio agresiune. Fanii Stelei ar putea într-o zi recurge la măsuri radicale. De exemplu, pot forţa intrarea pe teren la meciurile prevăzute a se juca fără ei. În acest caz, Liga ar fi obligată să anuleze partida şi să-i dea meci pierdut Stelei, deci implicit patronului. Cine ar suferi cel mai mult? Repetată de câteva ori, situaţia ar conduce inevitabil la o schimbare: ori se cară ciobanul, ori se rupe definitiv şandramaua. Revolta e întotdeauna pozitivă. Cine ştie, poate ne alegem şi noi cu alţi oameni în funcţiile cheie ale fotbalului românesc!

Etapa a zecea a Ligii I i-a confirmat pe ei, credincioşii, şi ne-a infirmat pe noi, cei prea puţin cucernici. Nu zic că ar fi fost plictiseală, dar nici păruială. Steaua şi Dinamo au câştigat, echilibrând partea de sus a tabloului pe două voci care de ceva timp încoace sună ca una singură. Oamenii lui Stoichiţă şi-au făcut praf adversarul în repriza secundă, dominându-l în maniera în care o făceau sovieticii la hochei când ne întâlneau pe noi înainte de trofeul Izvestia.

Săpăligă l-a învins pe Viorel Moldovan cu armele lui Dario Bonetti, proscrisul. Cum nu-i foarte ofertant să te bată Săpă, îmi imaginez duminica Braşovului: ploaie, angoase, triferment.

CFR a făcut scor în Giuleşti. Împotriva cursului jocului. O victorie bizară, mincinoasă. Dacă ar fi fost invers, în contextul actual, probabil Hizo ne-ar fi invitat să-l reproducem pe Maradona la conferinţa de presă, cu verbele acelea galante şi unsuroase care le apropie pe femei de fotbal şi le îndepărtează deontologic de telenovele. Sincer să fiu, mi l-am imaginat de atâtea ori pe Hizo în locul lui Maradona încât ajunsesem la un moment dat chiar să-l invidiez pe George Copos că şi-l poate permite oricând pe butoiaşul atomic al antrenoratului românesc, cu salva lui de invective populare cu tot.

Victoria Vasluiului la Urziceni e ca o Palmă de Aur venită dinspre agricultor către fermieri. Şi n-am timp de explicaţii mărunte.

Fotbalul nu aparţine tuturor. N-avem dreptul să culpabilizăm o naţie întreagă pentru un eşec, fie el şi răsunător. Ne facem de râs zi de zi în atâtea domenii, încât o necalificare la un campionat mondial nu ne mai poate şoca.
Principalii vinovaţi fiind chiar cei ce nu vor pleca niciodată de bunăvoie, consider că rezultatul de la Belgrad e mai degrabă o şansă. Chiar dacă o şansă irosită de a ne plasa pe drumul cel bun în perspectiva experienţelor viitoare. Oare de câţi de 5-0 e nevoie pentru a reforma din temelii, cu oameni noi şi cu idei noi, jocul ăsta la care ne pricepem din ce în ce mai mult şi mai bine?

Mi-a părut rău de Răzvan. Părea singurul care suferea cu adevărat în mijlocul unei adunături de „descurcăreţi”. Stătea ţeapăn în faţa microfoanelor cu planeta prăbuşită deasupra capului. Mutu şi Chivu, pe care s-a contat mai mult din obligaţie naţională, îl părăsiseră încă înainte de ultimul fluier, ca şobolanii. Era noaptea lui încărcată cu milioane de zerouri, cu întrebări, cu obligaţii, contradicţii şi constatări usturătoare.

Mă gândesc că până la urmă o fi ieşit din ea, tocmai pentru a intra cu şi mai multă convingere în următoarele. Trebuie că există viaţă şi după generaţia cu picioare de pahar.

Mă întreb dacă nu cumva George Copos se va răzgândi. „Mi-am dat seama că nu pot părăsi Rapidul, echipa asta e viaţa mea, cu bune şi cu rele” ar putea spune patronul nehotărât. Bune ar fi rezultatele din clasament, rele sunt toate celelalte. Inclusiv Şustache ăsta care se bagă în viaţa omului exact când simţi că ai putea face niscaiva profit.
Dacă Rapid ia campionatul, Copos ar putea pierde 15 milioane de euro doar scurtându-şi unghiile în faţa televizorului. Bani care s-ar scurge lin în buzunarul neamţului hămesit. Da, dar până atunci cine plăteşte datoriile şi cheltuielile curente? Aici e de lucrat niţel. Ideal ar fi ca Stache să plătească, iar George să cârmească. Adică să avem un fel de vânzare de tip Valvis, de tip Taher, cine ştie, poate într-o zi de tip Nati Meir. Ăsta-i Rapidul în viziunea ciubucarilor care-l pândesc ori pretind că-l administrează: un uriaş balon de săpun tatuat cu inimioare dulci şi brăzdat de săgeţi amare.
Plângăciosul de Copos trăieşte o dilemă în aceste zile. Un octombrie duplicitar se iţeşte la fereastra lui. Nu ştie încotro să o apuce. Pe cine să lase, de cine să se agaţe? Toate urzelile lui infantile din ultimii ani îi plesnesc în urechi. Şi dacă ar putea să închidă ochii şi să dispară într-o altă lume?

Români cu cagule protestând la Bruxelles împotriva lui Gigi Becali. Alături, pe un cearşaf, Gigi zâmbeşte ciobăneşte spre Europa. Imaginea e elocventă. „Domnul Gigi Becali seamănă perfect cu Traian Băsescu”, ar spune Ion Cristoiu într-un studio de televiziune. Sau cu Elena Udrea. Sau cu oricare alt compatriot ajuns să ne reprezinte în lumea largă.

Cu moaca lui de mafiot din anii 70, olandezul Henk Ten Cate a venit la Bucureşti să ne ia la bătaie. I-a căşunat pe un cameraman insistent, dar nu mi-e greu să mi-l imaginez plesnind o recepţioneră, un liftier, o bătrânică ori vreun patruped zgomotos. Astfel de gesturi, antrenorul lui Panathinaikos le-a dobândit musai în aer, întrucât reputaţia sa de pământean pare să fie una solidă. Serios? Vom afla probabil în scurt timp despre extravaganţele domnului Ten în România.

A cerut 52 de prosoape, 14 halate de baie, 9 baxuri de hârtie igienică, tacâmuri de argint la micul dejun şi un tablou cu „Cina cea de Taină” deasupra patului. În lunile următoare, cele mai frumoase românce consumabile vor mărturisi tabloidelor ororile la care au fost supuse de către acest boschetar trendy.

Viaţa e ca o cutie cu bomboane. Te poţi aştepta oricând să găseşti o maimuţă urlătoare în ea.

Pe vremuri, jurnaliştii care veneau să scrie despre Atletico Madrid primeau de la preşedintele Jesus Gil y Gil pixuri de unică folosinţă cu inscripţia „fac ceva pe Real Madrid”. (Barcelona era o echipă neinteresantă la vremea respectivă).
Se întâmplă, desigur, ca oamenii presei să folosească şi propriile unelte de scris, moment în care bossul local intra peste ei şi le rupea vârfurile ori peniţele ca pe surcele. Pe unii dintre ziarişti îi lua la bătaie. S-au constatat chiar infirmităţi sezoniere. Scenele erau fenomenale în delirul lor antidemocratic.
La un moment dat, masa presei a devenit pustie, ziariştii alegând să scrie despre meciurile lui Atletico de pe „Vicente Calderon” direct din redacţie. Nici la radio nu se mai comenta nimic. Televiziunea rămânea de fiecare dată la poarta stadionului. S-a creat un fel de frondă naţională împotriva nebunului.
Astăzi, gestul lui Marian Iancu de a-i îndemna pe bănăţeni şi mai apoi pe români să nu citească un ziar de sport care pe el îl deranjează se înscrie într-o notă uşor romantică. Timp de câteva minute, pe moşia lui, jucătorii au devenit nişte bieţi mesageri ai timpurilor de ocară. Am aflat astfel că Timişoara suportă cenzura.

Am jucat prost şi nu meritam să câştigăm meciul cu Austria. Ocaziile noastre n-au fost rodul unor faze construite. Doar întâmplarea şi jocul aproximativ al adversarilor ne-au permis să ne apropiem din când în când de poartă, dar n-am ştiut să profităm. N-am avut posesie, nici control la mijlocul terenului, relaţia între linia mediană şi atac a fost greoaie, lipsită de imaginaţie. Un meci plictisitor din toate punctele de vedere, jucat pe un teren oribil. Un episod destul de greu de digerat în contextul actual.
Trebuie să convenim ca detractorii noului selecţioner şi-au impus argumentele sumare în Ghencea. Echipa naţională a fost înconjurată de o tristeţe devoratoare la primul meci pe teren propriu în mandatul lui Răzvan. Ca fond de joc, am fost sub ceea ce arăta de obicei reprezentativa Insulelor Feroe. În afară de disponibilitatea lui Roman, justeţea lui Codrea şi experienţa lui Chivu n-am văzut nimic ce ar merita salutat. Săpunaru e enervant, Cristea n-a justificat înlocuirea lui Mara, Bucur a marcat, dar n-a convins cu mingea la picior, Marica merita împuşcat pentru indolenţă.
În faţa noastră s-au postat nişte anonimi care au fost în stare să ne jeneze suficient încât să ne strice seara şi să ne umbrească perspectivele.

Echilibrul valoric şi contabil al acestui campionat sare în ochi mai mult ca oricând. Numai gândul că Steaua şi Dinamo nu vor mai fi niciodată singure în vârful catargului îţi provoacă o senzaţie de eliberare. În zare, orizontul anunţă o serie de anotimpuri incerte. Incerte în cel mai profund sens al cuvântului. Descoperim că, pentru noi, modernitatea înseamnă în primul rând pluralitate.
Liga naţională de fotbal e ca discursul lui Ion Iliescu din mai 1990, când eram cu toţii mai proşti cu 20 de ani, plină de construcţii bombastice, de structuri utopice şi de semne de exclamare populiste. Mediocritatea e acoperită decibelic şi parcă nici nu mai contează până unde şi până când. Culoarea e intens diluată şi tot mai multă lume trage de pânza firavă. Dar există speranţă. Speranţa că vom putea spera chiar şi după ce nu se va mai putea face nimic.
Comparativ cu dosarele meciurilor Steaua - Dinamo din anii 80, completate de nervul comentariilor din următoarele două săptămâni, derby-ul de duminică a fost o ciornă măzgălită de o mână feminină în ora de desen tehnic. Şi, totuşi, dinamoviştii au visat frumos. Şi, poate, s-au trezit nostalgici. Câţi dintre noi nu ne-am imaginat în pielea lui Tudor Postelnicu măcar o zi?