Etapa a zecea a Ligii I i-a confirmat pe ei, credincioşii, şi ne-a infirmat pe noi, cei prea puţin cucernici. Nu zic că ar fi fost plictiseală, dar nici păruială. Steaua şi Dinamo au câştigat, echilibrând partea de sus a tabloului pe două voci care de ceva timp încoace sună ca una singură. Oamenii lui Stoichiţă şi-au făcut praf adversarul în repriza secundă, dominându-l în maniera în care o făceau sovieticii la hochei când ne întâlneau pe noi înainte de trofeul Izvestia.

Săpăligă l-a învins pe Viorel Moldovan cu armele lui Dario Bonetti, proscrisul. Cum nu-i foarte ofertant să te bată Săpă, îmi imaginez duminica Braşovului: ploaie, angoase, triferment.

CFR a făcut scor în Giuleşti. Împotriva cursului jocului. O victorie bizară, mincinoasă. Dacă ar fi fost invers, în contextul actual, probabil Hizo ne-ar fi invitat să-l reproducem pe Maradona la conferinţa de presă, cu verbele acelea galante şi unsuroase care le apropie pe femei de fotbal şi le îndepărtează deontologic de telenovele. Sincer să fiu, mi l-am imaginat de atâtea ori pe Hizo în locul lui Maradona încât ajunsesem la un moment dat chiar să-l invidiez pe George Copos că şi-l poate permite oricând pe butoiaşul atomic al antrenoratului românesc, cu salva lui de invective populare cu tot.

Victoria Vasluiului la Urziceni e ca o Palmă de Aur venită dinspre agricultor către fermieri. Şi n-am timp de explicaţii mărunte.

Se poate spune că ai noştri şi-au dorit mai mult victoria. Au controlat jocul, şi-au creat mai multe situaţii clare de poartă, i-au înghesuit pe adversari în propria jumătate, s-au dovedit superiori la mijlocul terenului şi i-au strivit la capitolul posesie. Pentru noi, fiecare gol a fost ca o victorie. Se poate spune că am câştigat de trei ori miercuri seara la Piatra Neamţ. Cred că, un pic, ne-am bucurat şi la reuşita feroezilor. Asta demonstrează că au fost şi ei pe teren, au fost prezenţi. Nu mai există echipe mici, nici măcar foarte mici.

Ar fi greu să extragem pe cineva anume din context. Sunt sigur că nici selecţionerul nu şi-ar dori să o facă. N-ar fi drept. Toţi componenţii echipei noastre naţionale s-au luptat exemplar, până la ultima picătura de energie, pentru cele trei puncte puse în joc. I-am bătut. Am fost mai buni ca ei. Le-am tras-o!

Echipa, ca un ansamblu, s-a mişcat bine. Ea e marele nostru câştig. S-a văzut că a evoluat cu ambiţie şi cu determinare. A gândit pozitiv. Şi-a văzut de treaba ei şi le-a oferit suporterilor o seară aşa cum şi-au dorit. Ce bine e să fii pietrean! Ce bine e să fii suporterul echipei noastre naţionale! Bravo, băieţi, vă mulţumim că încă existaţi!

Am un singur mare regret. Păcat că se termină tocmai acum această campanie de calificare. Eram pe val.

Fotbalul nu aparţine tuturor. N-avem dreptul să culpabilizăm o naţie întreagă pentru un eşec, fie el şi răsunător. Ne facem de râs zi de zi în atâtea domenii, încât o necalificare la un campionat mondial nu ne mai poate şoca.
Principalii vinovaţi fiind chiar cei ce nu vor pleca niciodată de bunăvoie, consider că rezultatul de la Belgrad e mai degrabă o şansă. Chiar dacă o şansă irosită de a ne plasa pe drumul cel bun în perspectiva experienţelor viitoare. Oare de câţi de 5-0 e nevoie pentru a reforma din temelii, cu oameni noi şi cu idei noi, jocul ăsta la care ne pricepem din ce în ce mai mult şi mai bine?

Mi-a părut rău de Răzvan. Părea singurul care suferea cu adevărat în mijlocul unei adunături de „descurcăreţi”. Stătea ţeapăn în faţa microfoanelor cu planeta prăbuşită deasupra capului. Mutu şi Chivu, pe care s-a contat mai mult din obligaţie naţională, îl părăsiseră încă înainte de ultimul fluier, ca şobolanii. Era noaptea lui încărcată cu milioane de zerouri, cu întrebări, cu obligaţii, contradicţii şi constatări usturătoare.

Mă gândesc că până la urmă o fi ieşit din ea, tocmai pentru a intra cu şi mai multă convingere în următoarele. Trebuie că există viaţă şi după generaţia cu picioare de pahar.

Le-a luat ceva suporterilor Stelei până să-l scoată din peisaj pe Gigi Becali. Dar până la urmă s-a întâmplat. În momentul de faţă, cale de întoarcere nu mai există. Se va merge o vreme în paralel, el bodogănind pe drumul lui bolovănos, ei întunecând orizontul în numele libertăţii. Îl vor împinge ei în râpă sau va cădea el? Verdictul îi aparţine timpului.

Până atunci, din cel mai popular club românesc, Steaua a ajuns bibelou de sufragerie. În afară de Gigi şi de ai lui, nimeni nu mai are şi nu va mai avea acces la reprezentaţii. Ceea ce nici măcar nea Nicu n-a reuşit face astăzi Becali: a confiscat sufletele câtorva milioane de oameni.
Peste generaţii, numele lui Gigi Becali va fi văzut ca un ghimpe în istoria fotbalului românesc. Rezultatele vor sta goale în matca lor, aşteptând omologarea nemuririi, iar lumea va vorbi despre el cum se vorbeşte astăzi despre Canal. O grozăvie infernală şi inutilă.

În fiecare zi se aude despre vânzare în Ghencea. Nu mi se pare o problemă de viaţă şi de moarte. În ritmul în care merg lucrurile, Becali îi va preda clubul bunului Dumnezeu, după care se va vinde singur pe undeva.

Mă întreb dacă nu cumva George Copos se va răzgândi. „Mi-am dat seama că nu pot părăsi Rapidul, echipa asta e viaţa mea, cu bune şi cu rele” ar putea spune patronul nehotărât. Bune ar fi rezultatele din clasament, rele sunt toate celelalte. Inclusiv Şustache ăsta care se bagă în viaţa omului exact când simţi că ai putea face niscaiva profit.
Dacă Rapid ia campionatul, Copos ar putea pierde 15 milioane de euro doar scurtându-şi unghiile în faţa televizorului. Bani care s-ar scurge lin în buzunarul neamţului hămesit. Da, dar până atunci cine plăteşte datoriile şi cheltuielile curente? Aici e de lucrat niţel. Ideal ar fi ca Stache să plătească, iar George să cârmească. Adică să avem un fel de vânzare de tip Valvis, de tip Taher, cine ştie, poate într-o zi de tip Nati Meir. Ăsta-i Rapidul în viziunea ciubucarilor care-l pândesc ori pretind că-l administrează: un uriaş balon de săpun tatuat cu inimioare dulci şi brăzdat de săgeţi amare.
Plângăciosul de Copos trăieşte o dilemă în aceste zile. Un octombrie duplicitar se iţeşte la fereastra lui. Nu ştie încotro să o apuce. Pe cine să lase, de cine să se agaţe? Toate urzelile lui infantile din ultimii ani îi plesnesc în urechi. Şi dacă ar putea să închidă ochii şi să dispară într-o altă lume?

Români cu cagule protestând la Bruxelles împotriva lui Gigi Becali. Alături, pe un cearşaf, Gigi zâmbeşte ciobăneşte spre Europa. Imaginea e elocventă. „Domnul Gigi Becali seamănă perfect cu Traian Băsescu”, ar spune Ion Cristoiu într-un studio de televiziune. Sau cu Elena Udrea. Sau cu oricare alt compatriot ajuns să ne reprezinte în lumea largă.

Cu moaca lui de mafiot din anii 70, olandezul Henk Ten Cate a venit la Bucureşti să ne ia la bătaie. I-a căşunat pe un cameraman insistent, dar nu mi-e greu să mi-l imaginez plesnind o recepţioneră, un liftier, o bătrânică ori vreun patruped zgomotos. Astfel de gesturi, antrenorul lui Panathinaikos le-a dobândit musai în aer, întrucât reputaţia sa de pământean pare să fie una solidă. Serios? Vom afla probabil în scurt timp despre extravaganţele domnului Ten în România.

A cerut 52 de prosoape, 14 halate de baie, 9 baxuri de hârtie igienică, tacâmuri de argint la micul dejun şi un tablou cu „Cina cea de Taină” deasupra patului. În lunile următoare, cele mai frumoase românce consumabile vor mărturisi tabloidelor ororile la care au fost supuse de către acest boschetar trendy.

Viaţa e ca o cutie cu bomboane. Te poţi aştepta oricând să găseşti o maimuţă urlătoare în ea.

Pe vremuri, jurnaliştii care veneau să scrie despre Atletico Madrid primeau de la preşedintele Jesus Gil y Gil pixuri de unică folosinţă cu inscripţia „fac ceva pe Real Madrid”. (Barcelona era o echipă neinteresantă la vremea respectivă).
Se întâmplă, desigur, ca oamenii presei să folosească şi propriile unelte de scris, moment în care bossul local intra peste ei şi le rupea vârfurile ori peniţele ca pe surcele. Pe unii dintre ziarişti îi lua la bătaie. S-au constatat chiar infirmităţi sezoniere. Scenele erau fenomenale în delirul lor antidemocratic.
La un moment dat, masa presei a devenit pustie, ziariştii alegând să scrie despre meciurile lui Atletico de pe „Vicente Calderon” direct din redacţie. Nici la radio nu se mai comenta nimic. Televiziunea rămânea de fiecare dată la poarta stadionului. S-a creat un fel de frondă naţională împotriva nebunului.
Astăzi, gestul lui Marian Iancu de a-i îndemna pe bănăţeni şi mai apoi pe români să nu citească un ziar de sport care pe el îl deranjează se înscrie într-o notă uşor romantică. Timp de câteva minute, pe moşia lui, jucătorii au devenit nişte bieţi mesageri ai timpurilor de ocară. Am aflat astfel că Timişoara suportă cenzura.

Credeţi că poate exista ceva ilegal în fotbalul românesc? Mă îndoiesc. Condescu e naiv dacă îşi închipuie că i-ar putea pune la zid împreună pe Mircea Sandu şi Mitică Dragomir. Conform statutului fotbalului în lume, cei doi nu sunt obligaţi să dea socoteală decât în faţa Marii Adunări Naţionale.

Condescu vine şi zice: comisiile LPF funcţionează în afara legii. Adică îl acuză pe Mitică de genocid, practic de subminarea economiei naţionale. E destul de grav. Sau ar putea fi, dacă pe Condescu l-ar sprijini o ţară întreagă, în stradă ori măcar în faţa televizorului, zeci de mii de oameni ai muncii de la oraşe şi sate strigând de zor împotriva patronului Ligii Profesioniste de Fotbal.

Dar nu-i aşa. Condescu e mic, Mitică e mare, e cel mai deştept om mare de pe lume şi poate oricând organiza o ambuscadă care să-l înghită pe Condescu şi să cureţe fotbalul de îndărătnici.
Între timp, Mircea Sandu stă la birou şi ascute cuţite. În cel mai scurt timp aprinde focul. O uriaşă vâlvătaie va cuprinde cărbunii Gorjului, iar un fum înnecăcios o să alunge lumea în case. Grătarul federal trăieşte toamna aşa cum şi-a propus. Noapte bună, Revoluţie, oriunde te-ai baricada!

O dată pe lună sau o dată pe săptămână, Gigi Becali vinde Steaua din plictiseală. Când e foarte plictisit o vinde pe 50 de milioane de euro, când plictiseala e mai uşoară o dă pe nimic.

Dacă există un cumpărător real, Gigi îl ironizează, îl compară cu cei din familia Becali, îşi aduce aminte de neamul pe care-l reprezintă şi nu mai vinde. Dacă nu există niciun doritor, Gigi vinde Steaua la televizor. Oricine o poate cumpăra. Steaua devine proprietatea celui care îl ascultă în acel moment pe Gigi Becali.

În realitate, Gigi nu stăpâneşte nimic. Nici să vrea n-ar avea ce să vândă. Steaua e o gogoaşă. O utopie. Oamenii s-au agăţat de echipa asta din lipsă de perspective şi de idei. Nu exista „esenţa Steaua”. Steaua n-are nimic uman în ea. Steaua e armata lui nea Nicu, elicopterul de pe comitetul central, jucăria lui Valentin şi cel mai mare vector sportiv de influenţă propagandistică. Rezultatele ei sunt bucurii nord-coreene. E vina noastră că ne-am trezit cu ea pe cap şi-am fost apoi obligaţi s-o suportăm?!

Locul Stelei nu e la palatul lui Gigi Becali, ci la muzeul identităţilor măsluite.

Înfrângerile au mereu ceva pozitiv în ele: ne uşurează munca. Nu suntem nevoiţi să ne dăm peste cap, nici să scriem editoriale cu majuscule, ori să-i facem pe jucători adevăraţi eroi ai neamului.

La înfrângeri scontate, în general, e linişte. Aşa mai auzim şi noi câte ceva despre valoarea adversarilor (în cazul nostru, vezi Luis Fabiano), despre substanţa reală a competiţiei. Dezbaterea devine echilibrată, îţi poţi exprima un punct de vedere fără a fi considerat un trădător. E o senzaţie de bine.

Unirea Urziceni şi-a respectat condiţia. A pierdut decent, s-a încadrat perfect în tiparele înfrângerii, n-are nimic de obiectat. Exact aşa cum se aşteptau spaniolii, ai noştri au jucat ţărăneşte, cu capul plecat, toţi în spatele mingii, la ce dă Dumnezeu. În momentul în care Sevilla deschidea scorul, meciul era încheiat. Am primit exact ceea ce ne aşteptam să primim. A fost un regal.

În schimb, mărturisesc că m-a dat un pic peste cap înfrângerea cât o victorie a lui Debrecen la Liverpool. Cum e posibil ca o echipă cu buget de grădina botanică să ţină în asemenea hal de scor pe „Anfield”? N-am să înţeleg asta niciodată şi am ţinut să consemnez.