E campion mondial, a câştigat Liga Campionilor şi toate trofeele posibile cu formaţia de club. În Torino e prinţ. De 15 ani, de când tot înscrie pentru Juve, oamenii îl adoră. A ajuns la 33 de ani, dar el e tot copilul lor pe care nu ştiu cum să-l mai răsfeţe. Odată, un hoţ a fost turnat chiar de tovarăşii săi după ce a „profanat” maşina lui Sandro, sau Alex, aşa cum le place să-l alinte. Mai are un sau doi de jucat, apoi o retragere fastuoasă şi o viaţă liniştită în conducerea lui Juve. Ce-şi poate dori mai mult cineva?După egalul cu Franţa din toamna trecută, 0-0 pe „San Siro”, cu un Del Piero îngreunat de propria neputinţă, Donadoni i-a închis uşa naţionalei în nas. „E vremea tinerilor”, a spus selecţionerul. Lumea a început brusc să îi vadă ridurile şi începutul de chelie. Îmbătrânit cu 20 de ani parcă, Del Piero a avut puterea să le arunce ziariştilor însetaţi de sânge: „Nu s-a terminat!”. Şi-a aruncat geanta pe umăr şi s-a întors la Juve. Nervos, ca un motor desfundat, a început să marcheze gol după gol.

Ce-l poate motiva pe un asemenea fotbalist să îşi forţeze limitele şi să iasă golgheterul Italiei pentru prima oară în carieră, la 33 de ani? În ultima etapă, i-a luat mingea din mână lui Trezeguet şi a bătut penalty-ul care i-a adus trofeul. El şi francezul aveau fiecare câte 20 de goluri. Mingea a scuturat plasa şi l-a trimis pe Del Piero la Euro, iar pe Trezeguet în vacanţă. Fără scrupule. Aşa de mult şi-a dorit să meargă în Austria şi Elveţia şi ştia că asta e singura soluţie. Donadoni probabil că s-a scărpinat în cap şi s-a mirat şi el. „Oare ce i-o mai trebui şi Euro ăsta?”, dar n-a avut ce face şi l-a convocat.

Oamenii aceştia sunt periculoşi. Nu se satură niciodată. Sunt făcuţi din alte ţesuturi, mult mai perisabile. Care trebuie întreţinute cu trofee. Italienii le spun „canibali” sau „vampiri”. Noi, mai simplu, campioni.