Ieri am semnat actul prin care se oficializeaza intreruperea colaborarii dintre mine si ProSport. Nu am renuntat eu, a renuntat ziarul la serviciile mele.

Normal, am fost curios sa aflu daca a existat ceva in activitatea mea care nu s-a potrivit cu asteptarile ziarului. Explicatia a fost dorinta companiei de-a reduce din costuri si de-a reorganiza zona de opinii.

Nu m-am certat cu nimeni, nu am reprosuri de facut, nu mi s-a facut vreun repros in perioada colaborarii.

De altfel, apreciez faptul ca dupa ce am plecat de la Gazeta la inceputul lui 2008, ProSport, asemeni HotNews, a avut incredere in mine si mi-a oferit o rubrica de opinie fara ca eu sa ma fi putut lauda cu o experienta in aceasta zona.

In perioada urmatoare imi voi cauta si imi voi gasi o noua colaborare.

In fine, multumesc celor care ati comentat ideile prezente in textele mele. Mi-a facut cu adevarat placere dialogul cu voi.

Printre contestări făţişe sau voalate ale lui Răzvan Lucescu şi-a făcut loc şi un tip special de discurs. Fotbaliştilor li se reproşează că n-ar fi patrioţi, că-s neprofesionişti, că nu le pasă, că iau cartonaşe pentru a nu fi deranjaţi de convocări mărunte. În felul acesta, se ocupă cu multă gălăgie spaţiul necesar logicii şi analizei reci. Sârbii ne-au dominat în primul rând fizic. Şi asta nu înseamnă doar o medie de înălţime mai bună, ci şi superioritate la nivel de forţă, de explozie, de viteză, de mobilitate etc.

Apoi vine vorba de calitatea adversarului. Ei au părut să aibă jucători care au făcut un juniorat mai serios decât au făcut ai noştri şi se bucură de experienţa căpătată în campionate puternice cu adevărat. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Franţa, unde am obţinut un egal norocos. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la CE, când o bună parte a presei şi a publicului a contestat alegerile tactice ale lui Piţurcă.

Vrem ca naţionala să fie mai bună decât noi toţi. Avem pretenţia asta cu o seninătate extraordinară şi înjurăm dacă nu ni se face pe plac. Înjurăm degeaba. Sau înjurăm efectul şi nu pe cei care gestionează cu adevărat cauzele.

Întâi, ne-a arătat încă o dată cine sunt cei care decid soarta cluburilor. Indivizi săraci în argumente şi bogaţi în jigniri. Şi-au dezvăluit lipsa de imaginaţie şi caracterul atunci când au rostit cuvinte precum „Bonetă”, „Bonetea”, „Sperietoare”, „Macara” etc.

Apoi, ne-a arătat cât de laşi pot fi unii dintre ziarişti. Gândiţi-vă cât de lejer i s-a aplicat eticheta de „prost” la venirea în România. Cât de uşor i s-a dezlipit această etichetă după succesul „Liberec”.  Şi cât de rapid i s-a lipit din nou pe frunte, după demitere.

În plus, gândiţi-vă dacă vreunul dintre curajoşii care l-au făcut în fel şi chip pe Bonetti şi-a exprimat vreodată opinii la fel de categorice faţă de antrenori români. Mda… Mai rar asta! Un antrenor român ştie cine eşti, urmăreşte cu uşurinţă ce se spune despre el, pune mâna pe telefon şi te sună: „Bă, ce mama naibii ai zis despre mine!?”. Bonetti pleacă, antrenorii români rămân.

În fine, Bonetti ne-a arătat că în fotbalul nostru există un amestec special de xenofobie şi şovinism. Prin declaraţii, şeful Ligii se chinuie să ne aducă aminte că a fost membrul unui partid extremist, şeful şcolii de antrenori demonstrează o alergie reflexă faţă de străini, iar câţiva patroni din fotbal îşi exprimă uşor agramat complexele faţă de aceştia: „Ce, italienii nu le fac la fel la români?”

Stoichiţă vrea să facă un stagiu montan de pregătire cu echipa pentru că nu-i simte pe jucători suficient de energici în timpul meciurilor. Ideea nu-i rea deloc, poate pierde câţiva fotbalişti pe-acolo.

Ninu arată la aproape fiecare meci că-i rătăcit pe teren, Toja nu are absolut nicio calitate în privinţa căreia să poată spune că excelează, Szekely se poate lăuda că loveşte mingea cu ambele picioare, dar o face la fel de prost, din Kapetanos sare mingea, iar Surdu pare să sară din minge când o conduce.

Apoi, meciul cu Bistriţa a mai confirmat faptul că la Steaua nu prea are cine centra ca lumea, nu prea are cine şuta de
la distanţă sau cine să bată lovituri libere.

Pretenţii vizavi de scoaterea adversarului din joc prin dribling sunt chestiuni ce ţin de absurd. Cine naiba să dribleze în această echipă? Kapetanos, prin alunecare? Petre Marin, prin aruncare de la margine? Tănase, din infirmerie?

Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES) a publicat la finalul săptămânii trecute un raport din care reieşea şi faptul că Steaua este echipa care atrage cel mai mare număr de simpatizanţi.

După meciul cu Bistriţa, Steaua poate fi declarată şi echipa din România care are cei mai mulţi suporteri trişti. 44% din românii interesaţi de fotbal sunt nevoiţi la ora actuală să-şi afirme susţinerea pentru o echipă mediocră şi lipsită de multe ori de vibraţie fotbalistică: driblinguri, goluri spectaculoase, faze încântătoare.

Două echipe de jurnalişti au fost date afară din hotelul din Enschede în care se cazaseră pentru că oamenii din conducerea Stelei poposiseră deja acolo şi simţeau că prezenţa ziariştilor ar putea sabota interesele echipei.

Imediat, te poţi întreba ce informaţii puteau fura ziariştii. În primul rând, Steaua nu este vreo echipă care să aibă ceva spectaculos tactic de ţinut departe de ochii publicului. Iar în al doilea rând, în afara televizării meciurilor şi a câtorva emisiuni ici-colo, staţiile TV nu prea se omoară cu fotbalul propriu-zis.

Atunci? Atunci nimic. Cei care au avut ideea de a cere eliminarea ziariştilor din hotel au acţionat din reflex. De ani buni, singurul care poate fi personaj de prim-plan în comunicarea echipei cu publicul său este patronul.

De altfel, cu ocazia partidelor disputate fără spectatori, Becali reuşise aiuritoarea performanţă de a vorbi şi de a fi auzit inclusiv în timpul unui meci al Stelei.

După o astfel de victorie de imagine, care fotbalistic vorbind ar trebui să aducă alte victorii, iniţiativa acelor ziarişti de-a veni cu materiale care să fure din timpul alocat patronului în jurnalele de sport chiar avea ceva profund duşmănos în ea.

Pentru un străin, limba română este extrem de importantă. Asta nu doar pentru reuşita comunicării, ci şi pentru că la noi fotbalul este foarte vorbit.

Se joacă puţin pe teren şi mult în presă, chestiune pe care Bonetti a aflat-o rapid din gura domnului Turcu. Cineva probabil că s-a şi chinuit apoi să-i explice jocul de cuvinte cu „antrenorul-bonetă”.

Dincolo însă de înţelegerea nuanţelor, faptul că Bonetti a învăţat să vorbească româneşte va fi un câştig pentru supravieţuirea sa în Liga 1. Oricât de bine i-ar traduce Orac lucrurile care se spun despre el, nimic nu este la fel de sigur precum propria traducere a vorbelor care-i vâjâie pe la urechi.

În plus, acum va avea ocazia să înţeleagă exact, din toate punctele de vedere, în ce fotbal se află cu adevărat.

Şi n-ar fi de mirare să-şi dea seama că nu el era cel mult prea mic pentru Liga 1, ci fotbalul de aici este de nivelul unui antrenor italian cu experienţă la nivel de amatori în Cizmă.

Steaua respiră în acest moment mai mult în afara terenului decât pe acesta. Steaua există mai mult în studiourile TV pe care Becali le vizitează telefonic ore întregi săptămânal, există în ziare, există în mintea suporterilor care contestă sau susţin ceea ce se întâmplă în Ghencea.

Lipseşte însă foarte des pe teren. Nu pentru că Bergodi n-a fost un antrenor bun sau pentru că glumeţul este un patron rău. Lipseşte pentru că-i lipsesc valorile, iar  zgomotul din jurul echipei reuşeşte astfel să ţină prim-planul. Lăcătuş a şi spus la un moment dat că Bergodi are o misiune mult mai grea decât el pentru că are la dispoziţie un lot mai slab. Cu Pandurii, chestiunea a devenit evidentă şi pentru Stoichiţă.

Steaua este în acest moment o formaţie în care apar foarte puţini jucători tehnici în adevăratul sens al cuvântului. Adică fotbalişti care lovesc bine mingea, care ştiu să centreze, care ştiu să paseze, care nu pierd uşor mingea când se află sub presiuna adversarului. Care ar putea oferi un fotbal suficient de „asurzitor” încât să acopere gălăgia penibilă a omului din lojă.

De altfel, meciul cu Pandurii a arătat că, dacă tipul acela cu gură mare care patronează echipa ar găsi un cumpărător pentru jucăria sa, suma tranzacţiei ar merge mai mult în contul atenţiei care i se acordă Stelei şi mai puţin pentru lotul de jucători sau pentru spectacolul pe care-l oferă această echipă fanilor săi.

O lege a marketingului spune că primul nume dintr-o categorie este cel mai uşor memorabil. Adică e foarte uşor să ţii minte că americanul Neil Armstrong a fost primul om care a păşit pe Lună, dar este mai greu de reţinut numele celui de-al doilea om care a reuşit acelaşi lucru.

În cazul lui Gheorghe Ştefan, oamenii reţin foarte uşor porecla Pinalti, obţinută de acesta ca urmare a insistenţei manifestate atunci când cerea lovitură de pedeapsă la fiecare plonjon în careul advers al vreunui fotbalist de la Ceahlăul. Mai puţin populare sunt ameninţările proferate de acelaşi Ştefan la adresa arbitrilor care ori nu-i ofereau sprijin, ori chiar îl furau.

Demisul Florin Marin a ajuns vineri în postura în care s-a aflat în urmă cu 10 ani arbitrul Alexandru Dobrin. Acesta a auzit la finalul unui meci pierdut de Ceahlăul replica numărul doi în ierarhia formulelor de  branding personal al lui Pinalti: „Dobrini, Dobrini, ti fac io pi tini!”.

De atunci, s-au petrecut multe. Ceahlăul a ajuns să retrogradeze cu un „sprijin” larg din partea arbitrilor, iar Gheorghe Ştefan a renunţat să mai fie erou comic de dispute televizate. Ceea ce nu s-a schimbat însă pare să fie firea răzbunătoare a acestuia, foarte probabil camuflată şi alimentată şi de învăţăturile dobândite în lumea politică.
PS: al doilea om care a păşit pe suprafaţa Lunii a fost Edwin „Buzz” Aldrin jr.

Bine c-a plecat! Lobonţ producea un fel de dezechilibru în campionatul nostru. Era prea bun. Şi pentru că era prea bun, Dinamo avea un avantaj atât de mare încât, uneori, jumătate din echipa „câinilor” se chinuia să-l anuleze.

În plus, Lobonţ a fost  în Liga I cel mai clar titular al postului de portar. Ceilalţi din lot ştiau că pot prinde echipa doar dacă acesta se accidenta, dacă se juca vreun meci în Cupă sau dacă Lobonţ reuşea, performanţă rară pentru un portar, de a fi suspendat.

Acum, în Italia, va juca într-un campionat în care niciun portar nu este prea bun. Toţi sunt foarte buni, toţi sunt foarte înalţi, toţi sunt daţi naibii. În niciun campionat parcă  nu există o asemenea concentrare de portari mai valoroşi, mai hoţi, mai siguri pe ei.

În aceste condiţii, lui Lobonţ i s-ar putea anticipa o nouă experienţă Ajax, când a fost adus să-l înlocuiască pe veteranul Grimm, dar n-a reuşit decât să-i fie acestuia rezervă şi să-l facă să-şi amâne retragerea.

Situaţia este însă cu totul alta acum. Lobonţ nu mai merge la Roma cu experienţa Hunedoara şi Rapid, ci cu experienţa celui care a ratat la Ajax, care a ratat la Fiorentina şi a celui care ştie că nu mai poate rata încă o dată.

Astăzi, Lobonţ are 31 de ani. Este  vârsta la care portarii cu adevărat valoroşi nu mai ratează, doar apără.

Acum mai bine de şase ani, România întâlnea Danemarca în preliminariile Euro 2004 şi pierdea cu 2-5 pe „Lia Manoliu”. Nu scorul este însă partea memorabilă a meciului, ci terenul - un fel de plajă pe care nordicii au debarcat şi s-au zbenguit în voie.

Astăzi, România, ţara cu a doua suprafaţă agricolă a Europei, va fi din nou o ciudăţenie horticolă. Şi noi, şi austriecii vom alerga după minge pe teren indicat filmării unui documentar despre mucegaiul gazonului sau lipsei de expertiză în domeniul întreţinerii acestuia, nicidecum jocului de fotbal.

Omul cu banii şi gălăgia din Ghencea a pasat responsabilitatea în zona specialistului: „Am adus un inginer să se ocupe! Ce, eu mă pricep la gazon?” Amuzant este însă că, deşi îi lipseşte expertiza şi în antrenorat, s-a simţit stăpân pe problema selecţiei lui Lucescu şi a demonstrat multă siguranţă critică în analiza lotului convocat de acesta.

Dacă ar fi să analizăm popular şi rece lucrurile, finanţatorul a fost modest când a declarat că nu se pricepe la gazon şi fudul când a vorbit de fotbal. El are totuşi o experienţă de decenii în analiza câmpurilor cu iarbă şi una mai mult decât limitată în a emite opinii sănătoase despre fotbal. Asta dacă nu cumva vorbeşte doar după ce se consulta înainte cu un specialist.