Toată săptămâna, oficialii lui Dinamo şi-au anunţat în fel şi chip intenţia de-a învinge Steaua.

De la caraghioslâcurile verbale ale lui Vasile Turcu - “Cristea să intre pe teren şi să decidă derby-ul, pac-pac” şi până la replicile acide ale lui Rednic, totul se învârte în jurul victoriei.

Normal, 3 puncte cu Steaua înseamnă ceva, dar nu victoriile sunt lucrul care le lipseşte cel mai mult acum dinamoviştilor. Dincolo de certurile dintre acţionari, una dintre problemele serioase ale “cainilor” este că până în etapa 13 au jucat tot atât de mult fotbal pe cât joacă o echipă de popice.

Pentru echipe fără tradiţie, o clasare precum cea a lui Dinamo ar însemna automat un stadion plin. Fanii liderului sunt însă obişnuiţi cu o astfel de postură, succesul nu mai reprezinta un stimul extraordinar pentru ei, deci Rednic si echipa sa trebuie sa gaseasca alte cai pentru a-i atrage.

Astfel, meciul de sâmbătă, nu este pentru dinamovisti doar un prilej de-a castiga bani si a multumi actionarii, ci si unul de-a juca fotbal.

Se întâmpla în returul trecut, la finalul unui meci în care Dinamo reconfirmase că-i capabilă de dezastre.

Nicolae Badea, aflat la volanul maşinii, ieşea uşor pe poarta stadionului, printre fanii dornici să ceară socoteală.

Un tip nervos s-a apropiat de maşină şi i-a comunicat lui oficialului, cu ajutorul unui urlet umidifiant pentru geamul pe jumătate lăsat, dorinţa sa de-a nu-l nu mai vedea la Dinamo: “Bă, să plecaţi cu toţii, bă!”

Răspunsul a venit rapid cu un umor  calm: “Păi, uite, nu vezi? Plec!”. Geamul s-a închis, iar maşina şi-a continuat drumul în deplină armonie  cu seninătatea replicii.

La câteva luni de-atunci, lui Badea i se strigă din nou să plece. Efectul cererii este acelaşi, singura diferenţă este că în locul suporterului stau Vasile Turcu, Gigi Netoiu şi Cristi Borcea.

Pe la tara, oamenii apartin mai mult unii altora decat la oras. De exemplu, indiferent ce conflicte se mai nasc prin familii, copii raman ai tatilor chiar si dupa moarte.

Astfel, lumea ii numeste cu formule de genul <“Ion a lu’ Constantin” pentru ca, in vazul comunitatii, Ion exista sau a existat datorita tatalui sau, Constantin

Pe la oras, pe la cel mai mare oras din tara, Steaua se afla intr-o situatie ingrata. Desi lumea nu o numeste “Steaua a lu’ Becali”, chestiunea apartenentei este cunoscuta. Fanilor le este si un pic rusine ca echipa lor de suflet are un asemenea tutore, dar nu prea au ce face.

Pe la tara si pe la oras, circula vorba neoasa “eu te-am facut, eu te omor”. Steaua este in momentul de fata atat in situatia “celui facut”, cat si in cea a celui ce ar putea fi oricand omorat.

Nu de alta, dar daca te uiti la reactiile omului cu banii, poti vedea un tablou desprins parca din Stirile de la ora 5: Becali da uneori senzatia ca isi exercita controlul asupra echipei nu ca un patron, ci mai degraba ca un cap de familie inclinat sa rezolve cu pumnii derapajele copiilor.

Aparent, rezervele Stelei n-au reuşit în meciul de ieri să formeze o echipă mai bună decât titularii Sportului. În fapt însă, Steaua a avut mai puţin respect pentru competiţie decât partenera sa.

Conducerea clubului şi banca tehnică a vicecampionilor au reuşit să convingă pe toată lumea că Steaua are un singur mare obiectiv şi pentru acesta pare dispusă să sacrifice orice altceva.

Cele 10 milioane de euro garantate de participarea în grupele Ligii Campionilor atârnă în acest moment mult mai greu decât apărarea onoarei unui club care a câştigat de 20 de ori Cupa României şi care se mândreşte că reprezintă pe teren cei mai mulţi iubitori de fotbal din ţară.

Din acest motiv, Lăcătuş a văzut în meciul cu Sportul un prilej de-a odihni titularii şi de-a le oferi şanse de joc oamenilor care reveneau după accidentări sau celor care nici nu debutaseră la Steaua până acum.

Oricum, dincolo de evoluţia penibilă a vicecampionilor, acest meci este şi dovada faptului că o bună parte dintre fotbaliştii Sportului îşi au locul în Liga 1. Au castigat în faţa Stelei, pe teren neutru.

Din ce cauze sofisticate joaca Mutu atat de slab? Păi, povestea de 17 milioane euro ar trebui să limpezească un pic lucrurile. În lumea actuală, grija banilor pare să fie stresul numărul 1 al oamenilor.

Al doilea factor - cerinţa selectionarelui de-a face şi faza defensivă. După fiecare meci terminat cu răbufniri ale lui Mutu, s-au scurs în presă şi nemulţumiri sale legate de această pretenţie a lui Piturca.

În fine, pregătirea fizică a lui Mutu nu prea staluceste de vreme ce singur recunoaşte că înainte de-a fi schimbat nu mai făcea faţă ritmului partidei.

Deci, banii, contre cu Piturca şi pregătire fizică precară. Ei, aproape convingător, nu?

Totuşi, realitatea este însă mai profundă fotbalistic. Lui Mutu nu i se întâmplă nimic special. El este doar un jucător ajuns într-un moment pe care fanii, ziariştii, antrenorii, colegii, fostele glorii şi mulţi alţii îl numesc simplu “eclipsa de forma”.

Şi, chiar în acest moment, parca toata lumea aşteaptă mai mult decât oricând din partea sa.

De câteva zile, Teatrul Giuleşti ar putea să găzduiască spectacole de circ. Chiar lângă cladirea insitutiei, s-a semnalat existenţa unei  trupe de clovni care produce umor involuntar.

După ce s-au chinuit să-i facă vânt lui Peseiro, respectivii au observat brusc două lucruri: faptul că sunt legaţi de acesta printr-un contract care presupune plata unor compensaţii şi că doar Cristiano Bergodi, antipatia declarată a lui George Copos, ar fi dispus să vină în locul portughezului.

Dincolo însă de trecerea din dramă-n comedie, merită remarcat la ce se înhamă Peseiro. Va trebui să mulţumească nu doar un public majoritar ostil, dar şi pe liderul dovedit al topului care ierarhizează amatorismul investitorilor din Liga 1 - Fathi Taher.

Iar bonusul noii înţelegeri este unul special. Va descoperi că a lucra în Giuleşti fără a mai fi dorit de George Copos este o experienţă nepreţuită de vreme ce nici jumătatea de milion pentru care nu şi-a dat singur demisia nu-i va compensa suferinţa.

Din ipocrizie sau pur şi simplu din imposibilitatea de-a-şi reduce volumul, patronii şi preşedinţii care determină arbitraje scandaloase spun pe la emisiunile de analiză ale etapei că greşelile care i-au favorizat sunt unele omeneşti: “Domn’e, arbitrul e şi el om, mai şi greşeşte!”.

O parte sănătoasă a publicului este saturat de astfel de scenete si a ajuns să nu-şi mai poată închipui că un arbitru ia decizii incorecte  fără ca în spatele acestora sa se afle banii sau influenţa unor personaje dubioase din fotbalul nostru.

Astfel, oricât de dramatică este, povestea încercării de sinucidere a lui Sebastian Coltescu ajunge să ne arate, fără urmă de ipocrizie sau dorinţă de-a face zgomot public, faptul că arbitrii sunt într-adevăr oameni care pot uneori gresi incredibil. Să ai baftă, Sebastian!

Omul acesta a fost cel mai bun transfer al Rapidului până după meciul cu Dinamo.

Apoi, a devenit cel mai slab. 5 meciuri i-au fost suficiente să fie cel mai bun, 5 meciuri i-au fost suficiente să devină cel mai prost.  Deja miroase a echitatate şi a gândire matematică, ambele cu profil fotbalistic românesc.

Interesant e că înaintea meciului decisiv cu Wolfsburg, incompetenţa antrenorului a ajuns să fie susţinută aproape făţiş de oficialii Rapidului, maraita de câţiva jucători către prietenii din presă şi subînţeleasă din intervenţiile celui care aparent îl apăra pe antrenor, Fathi Taher.

Dintre toţi aceştia însă, George Copos are un comportament special şi clasic în acelaşi timp. Felicitări către adversari, populism ieftin în dialogul cu fanii, mîhnire maximă în faţă camerelor, “no comment”-uri dureroase aruncate către ziariştii care-l întreabă de soarta lui Peseiro.

Astfel, se pot vedea limpede doua lucruri: Copos a început dansul care anticipează o demitere bergodiana, iar Peseiro a fost un bleg c-a venit la Rapid.