“Venirea lui Lăcătuş detensionat atmosfera” şi “Venirea lui Lăcătuş va aduce titlul Stelei” sunt două dintre declaraţiile asortate spiritului Sărbătorilor care poate-i însufleţesc pe suporterii vicecampioanei.

Conform acestora, Lăcătuş este un tampon pentru conflicte şi un antrenor care garantează succesul. Întrebarea-i din ce fapte rezultă clar acest lucru? Din bannerele afişate de galerie în care se puneau la îndoială capacităţile profesionale si i se reprosa subordonarea? Din performanţele lui Lăcătuş la Galaţi, Braşov, Arad?

Realitatea este că Steaua nu şi-a rezolvat încă problemă antrenorului, deci nu sunt prea mari şanse nici pentru rezolvarea celeilalte mari dureri - problema lotulului.

Zilele acestea, exagerările nu sunt prea uşor identificabile de vreme ce tradiţia ne spune că trebuie să fim cu toţii mai buni. Totuşi, parcă nimic nu ne spune să şi minţim pentru a ne încadra în trend.

Cu tot optimismul, Lăcătuş nu este un tehnician pe măsura ambiţiilor Stelei. El doar beneficiază din plin de statutul de fostă glorie a echipei, de laşitatea patronului speriat de suporteri şi de faptul că, spre deosebire de alţi 7-8 antrenori din Liga 1, a avut şansa să fie pe banca Stelei la meciul cu umbra Galatei.

Pentru o parte a suporterilor, ideea de-a nu mai plăti bani grei pentru contractele jucătorilor poate suna foarte bine. Românii sunt încă săraci, iar evoluţii subţiri ale unor fotbalişti despre care se ştie că-s bine plătiţi nasc frustrare şi înjurături pe stadioane.

De asemena, promovarea tinerilor din propria curte încântă fanii oricărei formaţii.

Totuşi, cu mici excepţii de-a dreptul extraordinare, fotbalul adevărat se face cu bani adevăraţi. Jucătorii care produc spectacol şi aduc venituri în acele industrii sunt cei care costă mulţi bani. Iar jucătorii promovaţi în valuri la primele echipe sunt jucătorii pentru dezvoltarea cărora s-au cheltuit sume importante

În 1992, Rapid era posesoarea unei istorii frumoase si trăitoarea unui prezent mediocru. Atunci a început investiţia lui George Copos în Giuleşti, iar prezentul echipei s-a putut asorta cu trecutul şi chiar l-a făcut pe acesta să pălească de nenumărate ori.

Astăzi însă, Rapid vrea să se întoarcă în timp. Prin renunţarea la investiţii, Rapid nu se adaptează crizei financiare, ci renunţă de fapt la performanţă.

După ce va părăsi România, Peseiro va lăsa în urmă câteva chestiuni care ţin de civilizaţia fotbalului care confirmă deplin tradiţiile Ligii 1.

1. Individul este foarte important, dar grupul este întotdeauna şi mai important. În plus, regulile chiar sunt făcute pentru a fi aplicate. Cele două enunţuri circulă mult în fotbalul nostru, dar Peseiro le-a şi aplicat în cazul vedetelor-problemă Boya şi Bozovici.

2. Antrenorul este, într-adevăr, întotdeauna vinovat. Deşi cea mai mare problema a giulestenilor nu are o natură sportivă, Peseiro a plătit pentru impotenţa financiară a patronului de frişcă şi a finanţatorului de baclava.

3. Un antrenor adevărat are un contract adevărat. Actul prin care Peseiro a fost legat de Rapid ar trebui oferit de Mircea Rădulescu tuturor antrenorilor din Liga 1. Inclusiv lui Dorinel Munteanu si lui Dusan Uhrin

4. Arbitrii români aplică regulamentul după litera sa în cazul străinilor şi în spiritul său în cazul fotbaliştilor sau antrenorilor locali.

5. Pentru unii antrenori din Liga 1, capra vecinului este de fapt capra portughezului. Să moară prima şi în chinuri!

Acum un an, domnul Dragomir îşi trăgea colţurile gurii până dincolo de urechi şi rostea spre camerele TV: “Sa fim mândri că suntem contemporani cu Mutu!”.

Anul acesta, Bute a fost votat cel mai valoros sportiv român în cadrul proiectului “10 pentru Romania”, dar declaraţia dânsului a fos aceeaşi, însoţită de acelaşi zâmbet, de acelaşi joc săltăreţ al ochilor în orbite şi cu acelaşi aer de descoperitor al apei puţin umede.

Acestea sunt însă simple bezele suflate din podul palmei în comparaţie cu săruturile zdravene pe care Dragomir le-a aplicat în acest interval cam oricărui personaj puternic din fotbal sau politică: Paszkany, Sandu, Iancu, Porubmboiu, Neculaie de la Braşov, Băsescu, Năstase, Mitrea, Traiceanu, Taher, Turcu, Borcea, Badea, Ioan Becali…

Iar romantismul suprem a fost atins de Dragomir cu povestea vânzării Stelei către un misteriooos magnaaaat ruuuus. Sună bine, nu?

Totuşi, senzaţia generală este că Dragomir a cam minţit din dragoste pentru patronul aflat sub asediul galeriei. Cine ar crede că un membru PRM şi un tip care-şi declară mereu patriotismul i-ar fi spus lui Becali “Vinde, mă, ce dacă-s ruşi!?” când Gigi ezita în faţa zecilor de milioane?

În România, toleranţa faţă de idioţii care nu înţeleg că fotbalul înseamnă mai mult decât snopirea galeriei adverse sau a oricui le iese în cale este incredibilă.

Mult timp, senzaţia a fost că respectivii sunt nişte sălbatici în care urlă hormonii urii. Li s-a spus bestii, dar a pune semnul egal între animale şi ei este nedreptate pentru prima categorie.

Aici e vorba de indivizi în cazul cărora prostia cruntă s-a amestecat cu lipsa bunlui simţ şi cu multă, multă agresivitate. Toate în doze suficient de mari încât respectivii să se închipuie ultrasi, deşi n-au vreo legătură cu fenomenul respective în sensul adevărat al acestuia.

Mai mult, de la jucători tâmpi care se extaziază urlând la semnal “UE cutare”, la antrenori care mulţumesc galeriei pentru că le-a fost alături înjurând sau conducători de club care le întreţin material acţiunile barbare, nimeni nu vrea sa separe suporterii din peluze de cretini.

O ştire din ProSportul de ieri anunţa că indivizii care l-au băgat în spital pe cameramanul Jandarmeriei din Cluj au ceva şanse să le fie revocate mandatele de arestare. Astăzi, aflăm reacţia victimei şi ne putem întreba dacă omul ăsta merită să simtă şi frustarea de-a-şi vedea agresorii liberi.

Dacă asociaţi demiterea lui Dusan Uhrin cu o posibilă faptă necurată a acestuia, înseamnă că domnul Iancu a obţinut măcar o parte din ceea ce şi-a propus.

Adică acel “voi spune mai multe în viitor” rostit de patronul Politehnicii atunci când a fost întrebat de ce a disponibilizat antrenorul, tocmai asta dorea - să inducă în mintea suporterilor că Uhrin nu mai este curat.

La Timişoara, unde reactivitatea fanilor în situaţii de sesizare a nedreptăţii atinge cote maxime, este o mişcare deşteaptă să rezolvi lucrurile folosindu-te de specificul zonei.

Dar dincolo de comunicarea laşa a acestei demiteri, rămân întrebări legate de motivaţia logică a acestei despărţiri. Şi când încerci să descifrezi acţiunile unui om care a jonglat aiuritor în faţa Fiscului cu miliardele de la RAFO sau de la Carom Oneşti, descoperi într-un final că banii sunt cei care-l determină pe Iancu să gândească strategii de gen.

Uhrin îl costă mulţi bani pentru că are un contract mare, pentru că obţine rezultate care bagă bani în contul fotbaliştilor, pentru că vrea întărirea lotului, pentru că strâmbă din nas în faţa plecărilor de fotbalişti.