Mihai Stoica şi Dan Petrescu neagă cu atâta înverşunare o posibilă trecere a tehnicianului pe banca din Ghencea încât, dacă se vor tine de cuvant, suporterii Stelei vor rata:

1. Un antrenor clar mai nervos decât Lăcătuş şi o victimă totală si de multe ori închipuită a tuturor deciziilor de arbitraj luate împotriva echipei sale. Cu Petrescu la echipă, suporterii s-ar fi simţit extrem de aproape de tehnicianul lor, mai ales că, din cauza suspendărilor, acesta le-ar fi ţinut des companie în tribună.

2. Un antrenor care îşi determină jucătorii să facă unul dintre cele mai avansate presinguri din Liga 1 şi să alerge nu doar cât le stă în puteri, ci atât cât le cere jocul şi tactica. Dayro Moreno ar fi devenit ori cel mai bun fotbalist al Stelei, ori cea mai demnă de milă rezervă, iar Banel Nicolita ar fi avut în sfârşit ocazia să se simtă puţin obosit după un meci.

3. Un antrenor mai bun decât Becali. Mai inspirat în alegerea primului 11, mai cu ochi la alegerea jucătorilor demni de-a fi transferaţi în Ghencea, mai curajos în ceea ce priveşte promovarea de fotbalişti tineri. Adică, prin simplă deducţie, un antrenor mai bun decât Lăcătuş. Sau măcar mai surd decât acesta la cererile patronului.

Liţă Dumitru a spus ieri la Sport.ro că Dinamo va lua campionatul pentru că are două echipe foarte bune: una în teren şi una în afara acestuia. Măcar pe jumătate, Dumitru are sigur dreptate.

Evidenţa această parţială porneşte cu fotbalul şi cu echipa din teren. Adică Dinamo îi are pe Danciulescu, pe Niculae într-o formă ciudat de bună, pe Zicu în revenire, pe Cristea, pe Lobonţ, pe Tamaş, pe Moţi, pe Ndoye, uneori pe Niculescu şi pe Mitea.

Când vrei să remarci “echipa foarte bună” din afara terenului, automat şi îndreptăţit te gândeşti la faptul că Dinamo n-a jucat nimic în tur, cand a bătut doar Timişoara dintre granzi, la posibila influenţă a lui Borcea asupra unor arbitraje avute de “caini”, la acuzele conform cărora Dinamo şi-ar fi băgat coada în sancţionarea Timişoarei de către FRF…

Şi poţi continua aşa la nesfârşit, mai ales că Borcea nu poate inspira cuiva o încredere deosebită.

Totuşi, postura de favorită este legată indiscutabil şi de meritele unei conduceri care l-a readus pe Rednic la echipă, care l-a ţinut pe Dănciulescu în “Ştefan cel Mare”, care a riscat al naibii de mult cu un muribund ca Niculae şi care plăteşte salarii de 600.000 euro lunar pentru ca Dinamo să câştige categoric la Constanţa deşi avea 7 absenţi.

Când a ajuns în gloriosul campionat al Scoţiei, Niculae a cam lămurit pe toată lumea. Fotbalistul care impresionase prin plecarea la Sporting se pregătea să moară fotbalistic aşa cum şi alţii au făcut-o înaintea sa: în anonimat.

Când a revenit la Dinamo, echipă care de-a lungul timpului s-a comportat precum un sanatoriu pentru rateurii transferurilor spre Vest, Niculae părea să insiste în a confirma teoria pierderii sale fotbalitice.

Astăzi însă, lucrurile nu mai sunt decât parţial clare în cazul Niculae. După ce la turneul final a arătat în primul rând că e febeleţea lui Piţurcă şi abia apoi că e fobtalist, Niculae s-a apucat acum să dea goluri în campionat. Multe şi bune pentru Dinamo.

În plus, unele dintre execuţiile sale îl fac să pară din nou la fel de vârf ca în momentul în care despre Niculae se spunea că va ajunge la Milan.

E firesc să ne gândim că faptele sale de vitejie se întâmplă în campionatul care fericeşte competiţiile europene intercluburi cu echipe subţiri valoric şi că, vorba colegului Mironică, ar trebui să-l vedem un pic în Liga Campionilor.

Totuşi, cine l-a urmărit cu atentie pe Niculae din clipa revenirii sale la Dinamo îşi dă seama că acest jucător a trecut din postura de îngropat în cea de fotbalist care inspiră din nou speranţă.

1. Variantă temporară de înlocuire a lui Gheorghe Constantin este Marcel Lică, personaj al cărui nume este de asemenea vehiculat în scandalul Penescu. În plus, Lică este cel care a rămas în istoria talk-show-urilor fotbalistice prin refuzul de-a recunoaşte greşeli de arbitraj extrem de evidente, indiferent că erau ale lui sau ale asistenţilor săi.

2. În numele arbitrilor vorbesc la ora actuală Dan Petrescu şi Nicolae Grigorescu, doi dintre cei care au condus arbitrajul românesc în perioade de maximă haiducie. De asemenea, sefii FRF par să fi fost plecaţi 10 ani în concediu, sunt profund miraţi de ceea ce se întâmplă în fotbal.

3. Acum o lună, Sorin Corpodean anunţa că acesta este ultimul său an în arbitraj. Mai mult, ambele ziare de sport vorbeau de posibila trecere a acestuia în fruntea CCA, ca înlocuitor al lui Gheorghe Constantin.

4. Lajos, Savaniu, Bogaciu, Nica, Dansa, Balaj, adică arbitri intraţi în direct la emisiunile TV care dezbăteau scandalul Penescu, n-au auzit în viaţa lor despre mită, tentative de mituire sau alte chestiuni de gen.

5. Ion Crăciunescu a fost considerat ani de zile un nebun, un frustrat, un tip invidios, un răzbunător pentru că vedea lucruri putrede acolo unde acestea nu existau.

De la începutul acestui retur, nicio o echipă nu se poate compara cu Dinamo când vine vorba de arbitraje favorabile.

Mai mult, de parcă asta n-ar fi de-ajuns, colegii de competiţie ai “cainilor” acuză şi capacitatea celor de la Dinamo de-a influenţa inclusiv arbitrajele de la alte meciuri- vezi declaraţiile lui Mititelu înainte de Oţelul - Craiova sau pe cele ale lui Copos de după Urziceni - Rapid.

La nivel de răspuns, Dinamo face marile greşeli.

Pentru Borcea ideea de fair-play este atât de importantă încât nu l-ar deranja să ia titlul la mai puţin de 6 puncte în faţa Timişoarei. Iar celălalt acţionar vocal, Vasile Turcu, se foloseste de eleganţa sa binecunoscută atunci când răspunde celor care văd lucrurile diferit - ultima victimă fiind Gradinescu.

Toate aceste lucruri mută lumina de pe ceea ce e bun vizavi de Dinamo pe ceea ce nu este în regulă vizavi de Dinamo.

De exemplu, lumea poate uita usoar că Marius Niculae a reuşit un hattrick împotriva Vasluiului sau nu mai găseşte timp să regrete că un fotbalist ca Zicu joacă atât de rar fotbal din cauza accidentărilor.

Astfel, la întrebarea “cum câştigă Dinamo?” răspunsul firesc a ajuns să fie “cu arbitri!”. Asta chiar şi în condiţiile în care Dinamo a câştigat ultimul meci “cu 4-1!”.

Au trecut 23 de etape din acest sezon, iar Steaua nu reuşeşte să convingă pe cineva că obiectivul echipei este chiar câştigarea titlului.

Mai mult, Stelei îi lipsesc golurile spectaculoase, îi lipsesc fazele care ridică oamenii în picioare, îi lipsesc victoriile, îi lipsesc foarte mult jucătorii a căror vedere pe viu însemnă istorie pentru un puşti de 10 ani.

Pur si simplu, ii lipsesc lucrurile care au făcut-o pe Steaua să fie Steaua şi nu o echipă oarecare.

Rădoi a plecat, iar cel mai important jucător al actualei formaţii, cel mai prezent în presă, cel mai prezent pe buzele tuturor, nu joacă fotbal şi nu intră pe teren. Stă după gratii şi aşteaptă ca alţii să-i hotărască soartă.

În tribune, oamenii contestă patronul, contestă antrenorul, contestă jucătorii. Apoi, promit că vor susţine echipa şi chiar o fac până când aceasta le reaprinde pofta pentru contestări. E greu să fii calm când vezi că nimic din obişnuitul acestei formatii nu se regăseşte pe teren.

Acum câţiva ani, Dinu Gheorghe spunea că Steaua câştigă o mare parte din meciuri încă din momentul în care jucătorii săi se îmbrăca în roş-albastru la vestiar. Astăzi, Steaua joacă în pielea goală.

Indiferent dacă va mai antrena sau nu în România, Uhrin are toate şansele de-a fi considerat un ciudat pentru fotbalul nostru.

Încă de la primul contact cu noi n-a făcut altceva decât să ne surprindă. De exemplu, a fost ciudat de bun modul în care Mlada Boleslav, antrenată de el, a jucat contra Rapidului lui Lucescu într-un moment în care giulestenii se laudau cu probabil cea mai bună echipă europeană din istoria lor.

Apoi, fost ciudat cum a reuşit la Timişoara să adune atât de multe puncte încât a fost nevoie de multe gafe ale oficialilor clubului pentru ca această echipă să nu fie lider al campionatului.

A fost ciudată pozitia din care a ajuns să antreneze la Cluj. Ce-i drept, driblingul prin care clujenii au ocolit regulamentele FRF a fost unul obişnuit, românesc, dar postura din care Uhrin a încercat să conducă echipa a fost una neobişnuită.

A fost ciudată şi rezistenţa sa la cultura locală. Cehul nu rupe aproape deloc româneşte şi nu se aruncă în declaraţii furibunde indiferent dacă echipa sa câştigă entuziasmant sau pierde cu ajutorul nemijlocit al arbitrilor.

Mai mult, la plecare, omul n-a găsit de cuviinţă decât să spună că i-a părut bine de colaborare! Ciudat, tare ciudat pentru lumea noastră fotbalistică…