Se spune despre ziarişti că sunt nişte scriitori rataţi. Totuşi, chiar dacă butada în cauză s-ar baza pe un mare adevăr, există o categorie de jurnalişti care privesc relaxaţi atacul acestei ironii.

Ziariştii sportivi par de-o fericire profesională rar întâlnită.

Oricând îl poţi invidia pe Mironică pentru că munca lui presupune, printre multe altele, să comenteze meciuri din Champions League în care joacă Liverpool.

Îl poţi invidia pe Andrei Vochin, care găseşte interes tactic şi plăcere chiar şi la un Bistriţa - Farul.

Îl poţi invidia pe Radu Banciu, care poate anunţa o ţară întreagă, din studioul Sport.ro, că lucrurile reuşite de Marseille în anii 90 nu le-a mai reuşit nimeni sau îl poţi invidia pe Ovidiu Ioaniţoaia, care, de vreo 15 ani, le poate pune în direct întrebări celor mai importanţi oameni din fotbal.

Cu toate acestea, cei de mai sus şi aproape toţi ceilalţi ziarişti sportivi trăiesc şi un gen special de experienţe acre.

Aproape zilnic, patronul echipei care deţine cel mai mare potenţial de mediatizare lansează câte o tâmpenie, ultima fiind fuziunea Stelei cu Urziceniul. Iar în acest caz, munca noastră presupune să-l băgăm în seamă şi să-i analizăm chiar şi serios inepţia.

La finalul finalei, Marius Chican a spus în comentariul său că performanţa lui Lucescu ar putea deschide calea antrenorilor români către echipele adevărate din Vest.

În acel moment, prin redacţiile de sport, sigur s-a zâmbit. Nu pentru că Marius greşea, ci pentru că Lucescu deja se poate lăuda întemeiat că a debutat fotbalişti, a ajutat fotbalişti, a inventat fotbalişti, a lansat antrenori, a instruit antrenori, a inspirat antrenori, a gândit primul, a făcut primul, a câştigat primul etc.

Mai mult, dacă statistica îl contrazice extrem de evident în privinţa debutului unui jucător important, Lucescu se mulţumeşte într-un final să găsească în cariera respectivului un moment dificil în care cumva el i-a fost aproape.

Aşa este Lucescu. A făcut deja suficient de multe încât să ne terorizeze pe toţi oricând, la orice oră cu realizările sale.

Prin urmare, poate că această performanţă n-ar trebui să deschidă drumul altora spre Vest, ci drumul său spre campionatele puternice.

Pentru liniştea tuturor celor care i-au recunoscut sau nu i-au recunoscut meritele, avem nevoie de încă vreo 10 ani în care Lucescu să fie ocupat cu antrenarea de mari echipe. Cine ştie, poate între timp apare cineva care să-l concureze cu adevarat…

A anunţat din nou că la vară părăseşte clubul. Da, o făcuse deja de 587 de ori, dar a simţit nevoia să o spună încă o dată. Nu mai are bani, nu mai poate, planeta se scufundă… Chestiuni care, teoretic, ar putea să stârnească mai multe lacrimi chiar şi decât Pacientul Englez.

În paralel, i-a prelungit contractul lui Hizo, lucru care inclusiv la Rapid înseamnă deja plan de viitor şi a anunţat că va încerca reţinerea în Giuleşti măcar a lui Andrade.

Dacă adăugăm că echipa are şanse mari de a intra în Europa League şi de a câştiga câteva milioane de euro, probabil că George Copos va decide totuşi pentru a 588-a oară să nu plece.

Instant, mulţi vor spune că acest om este un mare mincinos şi că lăcomia îl împiedică să ofere Rapidului o soartă mai bună.

Pe Copos nu-l va surprinde. E conştient că nu prea are cuvânt, ştie că şi-a clădit cu fapte şi atitudini statuia de zgârcit şi a trăit deja experienţa halucinantă de-a fi acuzat, într-o ţară care de 20 de ani se vrea capitalistă, că a îndrăznit să facă bani din fotbal.

Astfel, cu toată liniştea din lume în mintea sa, Copos va oferi categoric mai mult Rapidului sezonul viitor şi va vorbi cu emfază caraghioasă despre cât de greu a fost să repare erorile managementului criminal din era Taher -  Zotta - Peseiro.

Zilnic apar articole, editoriale, declaraţii, comentarii pe bloguri  în care se vorbeşte despre necesitatea plecării lui Sandu din fruntea Federaţiei.

Găsim uşor raţiuni care sprijină varianta plecării mai ales în taberele celor care-l contestă, dar în locul unde s-ar putea naşte o asemenea decizie, adică mintea lui Mircea Sandu, ce motivaţie pentru un astfel de pas există?

Dacă pleacă, Sandu are doar de pierdut. Pierde onoarea de a inaugura primul stadion adevărat al României. Pierde prilejul de a se bucura de o echipă naţională care atrage sponsorii aşa cum niciodată nu s-a întâmplat în istoria acesteia. Pierde plăcerea de a crede în Răzvan Lucescu, primul antrenor „altfel” pe care-l are naţionala de la taică-su încoace.

Şi, cel mai dureros, pierde statutul de membru în conducerea a două dintre cele mai tari organisme care au guvernat vreodată ceva pe suprafaţa acestei planete: FIFA şi UEFA. Adică ar pierde senzaţia de a fi un mic dictator cu o mare imunitate la aproape orice.

Deci, dincolo de emoţii, dincolo de „ne-am săturat de tine”, dincolo de interesele celor care îşi aleg tabere şi susţin războaie, care ar fi raţiunea pentru care Sandu şi-ar putea dori să plece din fruntea Federaţiei? Exact, niciuna!

Unii i-au spus “Fiara” pentru a-i elogia răutatea în joc, violenţa loviturilor şi scuipaţii.

Acum însă, omul s-a rafinat, iar zgomotul produs de ruperea tibiei sub presiunea crampoanelor a fost înlocuit cu urlete demente, înjurături şi semne obscene către adversari. Astfel, poate că “Birjarul” ar putea fi o sintagmă mai acoperitoare pentru ceea ce înseamnă uneori Lăcătuş în manifestările publice.

Unii le spun “ultraşi” pentru a le caracteriza trăirile fanatice, ataşamentul faţă de club, intransigenţa faţă de jucătorii care “trădează”, mojicia cu care înjură adversarii şi familiile acestora, dragostea faţă de violenţă, inventivitatea folosită când organizează adevărate spectacole de sunet şi imagine.

Alţii însă le spun “neînţeleşi”. Asta pentru că nu poţi să înţelegi adevărul lor dacă nu eşti şi tu ultras. A-l umple de sânge pe un fan rival sau a arunca brichte în teren sunt chestiuni care iau la mişto simpla înţelegere a celorlalţi.

De asemenea, a-ţi exploda o petardă în mână ca ultimului idiot şi a incendia apoi o întreagă peluză e ceva mai mult decât mistic. În plus, dacă şi sărbătoreşti acest eveniment, reuşeşti ceva ce nici măcar Buddha nu şi-ar fi putut imagina: să atingi Nirvana şi penibilul în acelaşi timp.

Dănciulescu înseamnă o grămadă de goluri. Omul acesta marchează aproape o dată la fiecare două meciuri, chestiune care onorează orice atacant din lume.

Dănciulescu înseamnă superexecutii. Intră pe orice site de conţinut video şi vei vedea că fără a fi vreun Hagi, Dănciulescu are o istorie a fazelor-spectacol care pot naşte un CD de colecţie.

Dănciulescu înseamnă mult, foarte mult bun simţ. Nu-l vei auzi ironizându-şi adversarii, nu-l vei vedea lovindu-i în timpul meciului, nu-l vei auzi plângându-se aiurea de arbitraj. Este unul dintre puţinii domni adevăraţi din Liga 1.

Dănciulescu înseamnă ambiţie. De-a lungul timpului, Dinamo a avut mereu grijă să înghesuie în linia de atac vedete greu plătite, dar la fel de constant Dănciulescu a dovedit că postul său este cel de titular.

Dănciulescu înseamnă probabil cel mai ieftinit superfotbalist din Liga 1. Există oare în România vreo echipa care să aibă atâţia bani încât să cumpere de afară un jucător capabil să înscrie la fel de des ca Dănciulescu şi care să încânte publicul aşa cum o face acesta? Şi dacă există, oare acel fotbalist ar veni să joace pe un salariu de 150.000 euro?