Două echipe de jurnalişti au fost date afară din hotelul din Enschede în care se cazaseră pentru că oamenii din conducerea Stelei poposiseră deja acolo şi simţeau că prezenţa ziariştilor ar putea sabota interesele echipei.

Imediat, te poţi întreba ce informaţii puteau fura ziariştii. În primul rând, Steaua nu este vreo echipă care să aibă ceva spectaculos tactic de ţinut departe de ochii publicului. Iar în al doilea rând, în afara televizării meciurilor şi a câtorva emisiuni ici-colo, staţiile TV nu prea se omoară cu fotbalul propriu-zis.

Atunci? Atunci nimic. Cei care au avut ideea de a cere eliminarea ziariştilor din hotel au acţionat din reflex. De ani buni, singurul care poate fi personaj de prim-plan în comunicarea echipei cu publicul său este patronul.

De altfel, cu ocazia partidelor disputate fără spectatori, Becali reuşise aiuritoarea performanţă de a vorbi şi de a fi auzit inclusiv în timpul unui meci al Stelei.

După o astfel de victorie de imagine, care fotbalistic vorbind ar trebui să aducă alte victorii, iniţiativa acelor ziarişti de-a veni cu materiale care să fure din timpul alocat patronului în jurnalele de sport chiar avea ceva profund duşmănos în ea.

Pentru un străin, limba română este extrem de importantă. Asta nu doar pentru reuşita comunicării, ci şi pentru că la noi fotbalul este foarte vorbit.

Se joacă puţin pe teren şi mult în presă, chestiune pe care Bonetti a aflat-o rapid din gura domnului Turcu. Cineva probabil că s-a şi chinuit apoi să-i explice jocul de cuvinte cu „antrenorul-bonetă”.

Dincolo însă de înţelegerea nuanţelor, faptul că Bonetti a învăţat să vorbească româneşte va fi un câştig pentru supravieţuirea sa în Liga 1. Oricât de bine i-ar traduce Orac lucrurile care se spun despre el, nimic nu este la fel de sigur precum propria traducere a vorbelor care-i vâjâie pe la urechi.

În plus, acum va avea ocazia să înţeleagă exact, din toate punctele de vedere, în ce fotbal se află cu adevărat.

Şi n-ar fi de mirare să-şi dea seama că nu el era cel mult prea mic pentru Liga 1, ci fotbalul de aici este de nivelul unui antrenor italian cu experienţă la nivel de amatori în Cizmă.

Steaua respiră în acest moment mai mult în afara terenului decât pe acesta. Steaua există mai mult în studiourile TV pe care Becali le vizitează telefonic ore întregi săptămânal, există în ziare, există în mintea suporterilor care contestă sau susţin ceea ce se întâmplă în Ghencea.

Lipseşte însă foarte des pe teren. Nu pentru că Bergodi n-a fost un antrenor bun sau pentru că glumeţul este un patron rău. Lipseşte pentru că-i lipsesc valorile, iar  zgomotul din jurul echipei reuşeşte astfel să ţină prim-planul. Lăcătuş a şi spus la un moment dat că Bergodi are o misiune mult mai grea decât el pentru că are la dispoziţie un lot mai slab. Cu Pandurii, chestiunea a devenit evidentă şi pentru Stoichiţă.

Steaua este în acest moment o formaţie în care apar foarte puţini jucători tehnici în adevăratul sens al cuvântului. Adică fotbalişti care lovesc bine mingea, care ştiu să centreze, care ştiu să paseze, care nu pierd uşor mingea când se află sub presiuna adversarului. Care ar putea oferi un fotbal suficient de „asurzitor” încât să acopere gălăgia penibilă a omului din lojă.

De altfel, meciul cu Pandurii a arătat că, dacă tipul acela cu gură mare care patronează echipa ar găsi un cumpărător pentru jucăria sa, suma tranzacţiei ar merge mai mult în contul atenţiei care i se acordă Stelei şi mai puţin pentru lotul de jucători sau pentru spectacolul pe care-l oferă această echipă fanilor săi.

O lege a marketingului spune că primul nume dintr-o categorie este cel mai uşor memorabil. Adică e foarte uşor să ţii minte că americanul Neil Armstrong a fost primul om care a păşit pe Lună, dar este mai greu de reţinut numele celui de-al doilea om care a reuşit acelaşi lucru.

În cazul lui Gheorghe Ştefan, oamenii reţin foarte uşor porecla Pinalti, obţinută de acesta ca urmare a insistenţei manifestate atunci când cerea lovitură de pedeapsă la fiecare plonjon în careul advers al vreunui fotbalist de la Ceahlăul. Mai puţin populare sunt ameninţările proferate de acelaşi Ştefan la adresa arbitrilor care ori nu-i ofereau sprijin, ori chiar îl furau.

Demisul Florin Marin a ajuns vineri în postura în care s-a aflat în urmă cu 10 ani arbitrul Alexandru Dobrin. Acesta a auzit la finalul unui meci pierdut de Ceahlăul replica numărul doi în ierarhia formulelor de  branding personal al lui Pinalti: „Dobrini, Dobrini, ti fac io pi tini!”.

De atunci, s-au petrecut multe. Ceahlăul a ajuns să retrogradeze cu un „sprijin” larg din partea arbitrilor, iar Gheorghe Ştefan a renunţat să mai fie erou comic de dispute televizate. Ceea ce nu s-a schimbat însă pare să fie firea răzbunătoare a acestuia, foarte probabil camuflată şi alimentată şi de învăţăturile dobândite în lumea politică.
PS: al doilea om care a păşit pe suprafaţa Lunii a fost Edwin „Buzz” Aldrin jr.

Bine c-a plecat! Lobonţ producea un fel de dezechilibru în campionatul nostru. Era prea bun. Şi pentru că era prea bun, Dinamo avea un avantaj atât de mare încât, uneori, jumătate din echipa „câinilor” se chinuia să-l anuleze.

În plus, Lobonţ a fost  în Liga I cel mai clar titular al postului de portar. Ceilalţi din lot ştiau că pot prinde echipa doar dacă acesta se accidenta, dacă se juca vreun meci în Cupă sau dacă Lobonţ reuşea, performanţă rară pentru un portar, de a fi suspendat.

Acum, în Italia, va juca într-un campionat în care niciun portar nu este prea bun. Toţi sunt foarte buni, toţi sunt foarte înalţi, toţi sunt daţi naibii. În niciun campionat parcă  nu există o asemenea concentrare de portari mai valoroşi, mai hoţi, mai siguri pe ei.

În aceste condiţii, lui Lobonţ i s-ar putea anticipa o nouă experienţă Ajax, când a fost adus să-l înlocuiască pe veteranul Grimm, dar n-a reuşit decât să-i fie acestuia rezervă şi să-l facă să-şi amâne retragerea.

Situaţia este însă cu totul alta acum. Lobonţ nu mai merge la Roma cu experienţa Hunedoara şi Rapid, ci cu experienţa celui care a ratat la Ajax, care a ratat la Fiorentina şi a celui care ştie că nu mai poate rata încă o dată.

Astăzi, Lobonţ are 31 de ani. Este  vârsta la care portarii cu adevărat valoroşi nu mai ratează, doar apără.

Acum mai bine de şase ani, România întâlnea Danemarca în preliminariile Euro 2004 şi pierdea cu 2-5 pe „Lia Manoliu”. Nu scorul este însă partea memorabilă a meciului, ci terenul - un fel de plajă pe care nordicii au debarcat şi s-au zbenguit în voie.

Astăzi, România, ţara cu a doua suprafaţă agricolă a Europei, va fi din nou o ciudăţenie horticolă. Şi noi, şi austriecii vom alerga după minge pe teren indicat filmării unui documentar despre mucegaiul gazonului sau lipsei de expertiză în domeniul întreţinerii acestuia, nicidecum jocului de fotbal.

Omul cu banii şi gălăgia din Ghencea a pasat responsabilitatea în zona specialistului: „Am adus un inginer să se ocupe! Ce, eu mă pricep la gazon?” Amuzant este însă că, deşi îi lipseşte expertiza şi în antrenorat, s-a simţit stăpân pe problema selecţiei lui Lucescu şi a demonstrat multă siguranţă critică în analiza lotului convocat de acesta.

Dacă ar fi să analizăm popular şi rece lucrurile, finanţatorul a fost modest când a declarat că nu se pricepe la gazon şi fudul când a vorbit de fotbal. El are totuşi o experienţă de decenii în analiza câmpurilor cu iarbă şi una mai mult decât limitată în a emite opinii sănătoase despre fotbal. Asta dacă nu cumva vorbeşte doar după ce se consulta înainte cu un specialist.

La Rapid, schimbarea antrenorului pare să fie ultima bucurie a unei părţi a suporterilor şi ultima pasiune adevărată legată de fotbal a patronului Copos. În afară de componenţa „încasari” a categoriei „bani”.  Echipa a lămurit deja pe toată lumea că are un debut clasic de campionat: adică începe zgomotos şi se îneacă iute după ce ridică un pic fruntea.

Jucătorii de la care fanii aşteaptă să marcheze goluri nu marchează, jucătorii de la care fanii aşteaptă să joace bine nu joacă şi jucătorii care ar trebui să împiedice fotbaliştii adverşi să înscrie gafează.

Copos e, chipurile, neinteresat de fotbal şi trimite pe toată lumea la preşedintele Taban, chestiune aparent civilizată dacă ne gândim că executivul conduce o societate, nu patronul.

Realitatea este însă că  lui Copos îi place tenisul şi transformă doleanţele celor de la club în mingi pasate cu Taban, care nu ia decizii majore fără consultarea patronului.

Astfel, în acest tablou, singurul element care poate fi smuls pentru schimbarea aparentă a peisajului rămâne antrenorul.

În cazul de faţă e vorba de Viorel Hizo, un tehnician căruia nu-i lipseşte valoare??? nici valoarea, nici ataşamentul faţă de club.

Îi lipsesc doar câţiva jucători şi i-a lipsit inspiraţia atunci când s-a încăpăţânat să lucreze pentru clubul care zboară antrenorii ori de câte ori tenismenul îşi doreşte un nou copil de mingi.