Printre contestări făţişe sau voalate ale lui Răzvan Lucescu şi-a făcut loc şi un tip special de discurs. Fotbaliştilor li se reproşează că n-ar fi patrioţi, că-s neprofesionişti, că nu le pasă, că iau cartonaşe pentru a nu fi deranjaţi de convocări mărunte. În felul acesta, se ocupă cu multă gălăgie spaţiul necesar logicii şi analizei reci. Sârbii ne-au dominat în primul rând fizic. Şi asta nu înseamnă doar o medie de înălţime mai bună, ci şi superioritate la nivel de forţă, de explozie, de viteză, de mobilitate etc.

Apoi vine vorba de calitatea adversarului. Ei au părut să aibă jucători care au făcut un juniorat mai serios decât au făcut ai noştri şi se bucură de experienţa căpătată în campionate puternice cu adevărat. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Franţa, unde am obţinut un egal norocos. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la CE, când o bună parte a presei şi a publicului a contestat alegerile tactice ale lui Piţurcă.

Vrem ca naţionala să fie mai bună decât noi toţi. Avem pretenţia asta cu o seninătate extraordinară şi înjurăm dacă nu ni se face pe plac. Înjurăm degeaba. Sau înjurăm efectul şi nu pe cei care gestionează cu adevărat cauzele.

Întâi, ne-a arătat încă o dată cine sunt cei care decid soarta cluburilor. Indivizi săraci în argumente şi bogaţi în jigniri. Şi-au dezvăluit lipsa de imaginaţie şi caracterul atunci când au rostit cuvinte precum „Bonetă”, „Bonetea”, „Sperietoare”, „Macara” etc.

Apoi, ne-a arătat cât de laşi pot fi unii dintre ziarişti. Gândiţi-vă cât de lejer i s-a aplicat eticheta de „prost” la venirea în România. Cât de uşor i s-a dezlipit această etichetă după succesul „Liberec”.  Şi cât de rapid i s-a lipit din nou pe frunte, după demitere.

În plus, gândiţi-vă dacă vreunul dintre curajoşii care l-au făcut în fel şi chip pe Bonetti şi-a exprimat vreodată opinii la fel de categorice faţă de antrenori români. Mda… Mai rar asta! Un antrenor român ştie cine eşti, urmăreşte cu uşurinţă ce se spune despre el, pune mâna pe telefon şi te sună: „Bă, ce mama naibii ai zis despre mine!?”. Bonetti pleacă, antrenorii români rămân.

În fine, Bonetti ne-a arătat că în fotbalul nostru există un amestec special de xenofobie şi şovinism. Prin declaraţii, şeful Ligii se chinuie să ne aducă aminte că a fost membrul unui partid extremist, şeful şcolii de antrenori demonstrează o alergie reflexă faţă de străini, iar câţiva patroni din fotbal îşi exprimă uşor agramat complexele faţă de aceştia: „Ce, italienii nu le fac la fel la români?”

Stoichiţă vrea să facă un stagiu montan de pregătire cu echipa pentru că nu-i simte pe jucători suficient de energici în timpul meciurilor. Ideea nu-i rea deloc, poate pierde câţiva fotbalişti pe-acolo.

Ninu arată la aproape fiecare meci că-i rătăcit pe teren, Toja nu are absolut nicio calitate în privinţa căreia să poată spune că excelează, Szekely se poate lăuda că loveşte mingea cu ambele picioare, dar o face la fel de prost, din Kapetanos sare mingea, iar Surdu pare să sară din minge când o conduce.

Apoi, meciul cu Bistriţa a mai confirmat faptul că la Steaua nu prea are cine centra ca lumea, nu prea are cine şuta de
la distanţă sau cine să bată lovituri libere.

Pretenţii vizavi de scoaterea adversarului din joc prin dribling sunt chestiuni ce ţin de absurd. Cine naiba să dribleze în această echipă? Kapetanos, prin alunecare? Petre Marin, prin aruncare de la margine? Tănase, din infirmerie?

Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES) a publicat la finalul săptămânii trecute un raport din care reieşea şi faptul că Steaua este echipa care atrage cel mai mare număr de simpatizanţi.

După meciul cu Bistriţa, Steaua poate fi declarată şi echipa din România care are cei mai mulţi suporteri trişti. 44% din românii interesaţi de fotbal sunt nevoiţi la ora actuală să-şi afirme susţinerea pentru o echipă mediocră şi lipsită de multe ori de vibraţie fotbalistică: driblinguri, goluri spectaculoase, faze încântătoare.