Întâi, ne-a arătat încă o dată cine sunt cei care decid soarta cluburilor. Indivizi săraci în argumente şi bogaţi în jigniri. Şi-au dezvăluit lipsa de imaginaţie şi caracterul atunci când au rostit cuvinte precum „Bonetă”, „Bonetea”, „Sperietoare”, „Macara” etc.

Apoi, ne-a arătat cât de laşi pot fi unii dintre ziarişti. Gândiţi-vă cât de lejer i s-a aplicat eticheta de „prost” la venirea în România. Cât de uşor i s-a dezlipit această etichetă după succesul „Liberec”.  Şi cât de rapid i s-a lipit din nou pe frunte, după demitere.

În plus, gândiţi-vă dacă vreunul dintre curajoşii care l-au făcut în fel şi chip pe Bonetti şi-a exprimat vreodată opinii la fel de categorice faţă de antrenori români. Mda… Mai rar asta! Un antrenor român ştie cine eşti, urmăreşte cu uşurinţă ce se spune despre el, pune mâna pe telefon şi te sună: „Bă, ce mama naibii ai zis despre mine!?”. Bonetti pleacă, antrenorii români rămân.

În fine, Bonetti ne-a arătat că în fotbalul nostru există un amestec special de xenofobie şi şovinism. Prin declaraţii, şeful Ligii se chinuie să ne aducă aminte că a fost membrul unui partid extremist, şeful şcolii de antrenori demonstrează o alergie reflexă faţă de străini, iar câţiva patroni din fotbal îşi exprimă uşor agramat complexele faţă de aceştia: „Ce, italienii nu le fac la fel la români?”

Steaua respiră în acest moment mai mult în afara terenului decât pe acesta. Steaua există mai mult în studiourile TV pe care Becali le vizitează telefonic ore întregi săptămânal, există în ziare, există în mintea suporterilor care contestă sau susţin ceea ce se întâmplă în Ghencea.

Lipseşte însă foarte des pe teren. Nu pentru că Bergodi n-a fost un antrenor bun sau pentru că glumeţul este un patron rău. Lipseşte pentru că-i lipsesc valorile, iar  zgomotul din jurul echipei reuşeşte astfel să ţină prim-planul. Lăcătuş a şi spus la un moment dat că Bergodi are o misiune mult mai grea decât el pentru că are la dispoziţie un lot mai slab. Cu Pandurii, chestiunea a devenit evidentă şi pentru Stoichiţă.

Steaua este în acest moment o formaţie în care apar foarte puţini jucători tehnici în adevăratul sens al cuvântului. Adică fotbalişti care lovesc bine mingea, care ştiu să centreze, care ştiu să paseze, care nu pierd uşor mingea când se află sub presiuna adversarului. Care ar putea oferi un fotbal suficient de „asurzitor” încât să acopere gălăgia penibilă a omului din lojă.

De altfel, meciul cu Pandurii a arătat că, dacă tipul acela cu gură mare care patronează echipa ar găsi un cumpărător pentru jucăria sa, suma tranzacţiei ar merge mai mult în contul atenţiei care i se acordă Stelei şi mai puţin pentru lotul de jucători sau pentru spectacolul pe care-l oferă această echipă fanilor săi.

O lege a marketingului spune că primul nume dintr-o categorie este cel mai uşor memorabil. Adică e foarte uşor să ţii minte că americanul Neil Armstrong a fost primul om care a păşit pe Lună, dar este mai greu de reţinut numele celui de-al doilea om care a reuşit acelaşi lucru.

În cazul lui Gheorghe Ştefan, oamenii reţin foarte uşor porecla Pinalti, obţinută de acesta ca urmare a insistenţei manifestate atunci când cerea lovitură de pedeapsă la fiecare plonjon în careul advers al vreunui fotbalist de la Ceahlăul. Mai puţin populare sunt ameninţările proferate de acelaşi Ştefan la adresa arbitrilor care ori nu-i ofereau sprijin, ori chiar îl furau.

Demisul Florin Marin a ajuns vineri în postura în care s-a aflat în urmă cu 10 ani arbitrul Alexandru Dobrin. Acesta a auzit la finalul unui meci pierdut de Ceahlăul replica numărul doi în ierarhia formulelor de  branding personal al lui Pinalti: „Dobrini, Dobrini, ti fac io pi tini!”.

De atunci, s-au petrecut multe. Ceahlăul a ajuns să retrogradeze cu un „sprijin” larg din partea arbitrilor, iar Gheorghe Ştefan a renunţat să mai fie erou comic de dispute televizate. Ceea ce nu s-a schimbat însă pare să fie firea răzbunătoare a acestuia, foarte probabil camuflată şi alimentată şi de învăţăturile dobândite în lumea politică.
PS: al doilea om care a păşit pe suprafaţa Lunii a fost Edwin „Buzz” Aldrin jr.

Bine c-a plecat! Lobonţ producea un fel de dezechilibru în campionatul nostru. Era prea bun. Şi pentru că era prea bun, Dinamo avea un avantaj atât de mare încât, uneori, jumătate din echipa „câinilor” se chinuia să-l anuleze.

În plus, Lobonţ a fost  în Liga I cel mai clar titular al postului de portar. Ceilalţi din lot ştiau că pot prinde echipa doar dacă acesta se accidenta, dacă se juca vreun meci în Cupă sau dacă Lobonţ reuşea, performanţă rară pentru un portar, de a fi suspendat.

Acum, în Italia, va juca într-un campionat în care niciun portar nu este prea bun. Toţi sunt foarte buni, toţi sunt foarte înalţi, toţi sunt daţi naibii. În niciun campionat parcă  nu există o asemenea concentrare de portari mai valoroşi, mai hoţi, mai siguri pe ei.

În aceste condiţii, lui Lobonţ i s-ar putea anticipa o nouă experienţă Ajax, când a fost adus să-l înlocuiască pe veteranul Grimm, dar n-a reuşit decât să-i fie acestuia rezervă şi să-l facă să-şi amâne retragerea.

Situaţia este însă cu totul alta acum. Lobonţ nu mai merge la Roma cu experienţa Hunedoara şi Rapid, ci cu experienţa celui care a ratat la Ajax, care a ratat la Fiorentina şi a celui care ştie că nu mai poate rata încă o dată.

Astăzi, Lobonţ are 31 de ani. Este  vârsta la care portarii cu adevărat valoroşi nu mai ratează, doar apără.

La Rapid, schimbarea antrenorului pare să fie ultima bucurie a unei părţi a suporterilor şi ultima pasiune adevărată legată de fotbal a patronului Copos. În afară de componenţa „încasari” a categoriei „bani”.  Echipa a lămurit deja pe toată lumea că are un debut clasic de campionat: adică începe zgomotos şi se îneacă iute după ce ridică un pic fruntea.

Jucătorii de la care fanii aşteaptă să marcheze goluri nu marchează, jucătorii de la care fanii aşteaptă să joace bine nu joacă şi jucătorii care ar trebui să împiedice fotbaliştii adverşi să înscrie gafează.

Copos e, chipurile, neinteresat de fotbal şi trimite pe toată lumea la preşedintele Taban, chestiune aparent civilizată dacă ne gândim că executivul conduce o societate, nu patronul.

Realitatea este însă că  lui Copos îi place tenisul şi transformă doleanţele celor de la club în mingi pasate cu Taban, care nu ia decizii majore fără consultarea patronului.

Astfel, în acest tablou, singurul element care poate fi smuls pentru schimbarea aparentă a peisajului rămâne antrenorul.

În cazul de faţă e vorba de Viorel Hizo, un tehnician căruia nu-i lipseşte valoare??? nici valoarea, nici ataşamentul faţă de club.

Îi lipsesc doar câţiva jucători şi i-a lipsit inspiraţia atunci când s-a încăpăţânat să lucreze pentru clubul care zboară antrenorii ori de câte ori tenismenul îşi doreşte un nou copil de mingi.

Dinamo a anunţat oficial că se desparte de Ionel Dănciulescu.

Tot atât de bine ar fi putut spune că se desparte de jucătorul care, după Revoluţie, a adus cel mai mult clubului la nivel de goluri, goluri spectaculoase, goluri decisive, faze încântătoare şi respect.

Dacă statistica poate vorbi pentru goluri, despre respect pot vorbi fanii. Pot vorbi fanii lui Dinamo, care l-au respectat pe Dănciulescu pentru tot ceea ce a oferit echipei, sau fanii Stelei, care la finalul derby-ului l-au aplaudat pe unul care a fost cândva de-al lor şi care era acum de-al celorlalţi.

Şi pentru că Dănciulescu pleacă din Groapă inclusiv din raţiuni financiare, trebuie să vorbim şi despre bani. Atât timp cât a jucat la Dinamo, Dănciulescu a fost unul dintre fotbaliştii bine platiţi şi atât. Cei foarte bine plătiţi au fost, în general, tipi care au oferit foarte puţin sau chiar deloc dacă i-am compara cu Danciu-gol.

Astfel, poate că din experienţa Dănciulescu acţionarii vor învăţa câte ceva. Eventual, ar putea să facă un poster mare cu Danciu, să treacă pe margini performanţele sale de atacant la Dinamo şi în Liga I şi să-l afişeze în sala în care poartă negocierile cu fotbaliştii care vin să joace în Groapă.

Iar atunci când aceştia cer mai mult de 120.000 euro, să le arate posterul şi să-i întrebe dacă sunt în stare să ofere mai mult decât omul din imagine.

Patronul Stelei a reuşit să-şi jignească din nou suporterii. Nu prin ridicarea acelui gard, ci prin declaraţia conform căreia nu-i pasă dacă după noile condiţii fanii din peluză vor mai vedea sau nu meciul cum trebuie.

Nepăsarea sa este justificată de ideea conform căreia se confruntă cu oameni care nu merită respect. El amestecă însă vreo două sute de idioţi, care se manifestă animalic la orice meci, cu miile de suporteri din peluză.

De fapt, el se foloseşte de existenţa celor două sute pentru a-i pedepsi pe toţi cei care îşi arată nemulţumirea faţă de atitudinile şi acţiunile sale. În plus, dincolo de incapacitatea sa de a purta un dialog cu un public important al echipei, Becali dovedeşte ignoranţă în rezolvarea problemelor cu fanii. El nu caută să elimine sursa diferendului, ci ridică garduri.

Din păcate pentru el, oricât de mult ar înălţa acel gard, acesta nu este suficient pentru ca el însuşi să nu-l escaladeze zilnic. Nu direct, ci prin intermediul vorbelor sale care ajung la fanii din peluze, din restul stadionului, din faţa televizorului, din faţa calculatorului…

Într-o recentă discuţie cu „vagabonzii”, Becali a aflat ceea ce ştie toată lumea: că enervează prin vorbe. Astfel, poate chiar ar trebui să tacă din când în când. Să lase mai mult loc celor care contează într-un fotbal iubit de fani: jucătorii, antrenorii şi managerii.

La finalul meciului cu Urziceniul, Marian Iancu a vorbit despre arbitrajul şmecheresc al lui Alexandru Deaconu şi a pus un semn de egalitate între Dumitru Bucşaru şi Cornel Penescu.

Nu a durat mult să rostească aceste vorbe, dar a fost interesant modul în care şi-a ambalat mesajul. De exemplu, a avut grijă să recunoască meritele evidente pe care Urziceniul le posedă: echipă bună, superantrenor, manager isteţ. Dacă-şi lansa atacul chel, fără să-l însoţească de idei general acceptate, o bună parte a publicului ar fi putut crede că este doar nervos. Totuşi,  atunci când ai capacitatea rece de a recunoaşte meritele unui adversar, vorbele tale capătă o valoare de convingere.

Mai mult, Iancu avusese grijă să atace personaje care nu pot sau nu vor să răspundă – Deaconu şi Bucşaru – şi să laude personajele cu replică: Petrescu şi Stoica. Astfel, replica nervoasă a lui Stoica a părut, inţial, deplasată, şi a reuşit să ducă o parte a polemicii spre zone care să-l privească.

Oricât ar părea de ciudat, specificul Ligii I arată că anul acesta se vor câştiga puncte şi poziţii în clasament inclusiv cu ajutorul vorbelor. De altfel, şi sezonul trecut, echipele care au avut cele mai inspirate voci şi care au reuşit cel mai bine să creeze presiune prin acest marketing al polemicilor au fost şi cele care au ocupat primele două locuri în clasament.

Marea problemă a lui Marin Condescu în acest moment ţine de găsirea unui contracandidat adevărat pentru Mircea Sandu. Unul suficient de luminos, încât să atragă atât sprijinul celor care nu sunt deja în aria sa de influenţă, cât şi sprijinul celor nehotărâţi în privinţa actualului preşedinte.

Hagi este un astfel de personaj, dar un om care a anunţat de nenumărate ori că împlinirea sa în fotbal ţine de antrenorat îşi va dori cu greu să vieţuiască în birourile de la Casa Fotbalului.

În plus, un tip cu o superimagine, aşa cum este Hagi, care câştigă anual din contracte de publicitate cam cât reuşeşte şi Steaua să atragă, va fi cu greu convins să intre într-o bătălie în care atacul la persoană va fi una dintre cele mai importante arme.

Experienţa lui Hagi din acest punct de vedere este redusă şi nefericită pentru propria persoană. Viorel Păunescu a reuşit să-i închidă uşor gura atunci când s-a făcut stăpân la Steaua, iar Gigi Becali i-a arătat că a intra într-o dezbatere cu indivizi fără reţineri de niciun fel este o mare eroare.

Astfel, vehicularea numelui Hagi s-ar putea să fie doar o încercare de a mediatiza cât mai fericit intenţiile domnului Condescu. Candidatul va fi altul, nepasionat de antrenorat sau de plata datoriilor catre stat, dar interesat cu adevărat de şefia FRF.

Craiova a ratat startul acestui campionat încă dinaintea începerii sezonului.

După ce ani de zile a riscat zdravăn promovând jucători talentaţi, dar extrem de tineri, Universitatea ajunsese într-o situaţie extraordinară. Avea lot, îi mai trebuia doar un antrenor pe măsură.

Din păcate, patronul a ales sau a fost nevoit să aleagă în locul unui tehnician care să crească în continuare echipa, unul care urmă să fie crescut de către aceasta. Mogoşanu s-ar putea dovedi în scurt timp un antrenor excelent, dar Craiova nu-şi mai permite luxul timpului.

Astfel, în condiţiile în care Universitatea trebuia să performeze încă de ieri, Piţurcă şi capacitatea sa de a produce rezultate s-ar putea dovedi alegeri inspirate.

Unii vor spune că Piţurcă este mai degrabă un selecţioner, decât tehnicianul unei echipe de club. Poate aşa o fi, dar lotul Universităţii, precum şi potenţialul fotbalistic al Olteniei necesită inclusiv controlul unui tip care ştie să facă selecţie.

În plus, venirea lui Piţurcă la Craiova ar putea să fie şi un câştig pentru marketingul Ligii I şi al Universităţii: atât de mulţi îşi vor dori să-l vadă câştigând sau pierzând pe cel mai valoros antrenor antipatic din fotbalul nostru, încât câştigul de audienţă ar fi garantat.