Printre contestări făţişe sau voalate ale lui Răzvan Lucescu şi-a făcut loc şi un tip special de discurs. Fotbaliştilor li se reproşează că n-ar fi patrioţi, că-s neprofesionişti, că nu le pasă, că iau cartonaşe pentru a nu fi deranjaţi de convocări mărunte. În felul acesta, se ocupă cu multă gălăgie spaţiul necesar logicii şi analizei reci. Sârbii ne-au dominat în primul rând fizic. Şi asta nu înseamnă doar o medie de înălţime mai bună, ci şi superioritate la nivel de forţă, de explozie, de viteză, de mobilitate etc.

Apoi vine vorba de calitatea adversarului. Ei au părut să aibă jucători care au făcut un juniorat mai serios decât au făcut ai noştri şi se bucură de experienţa căpătată în campionate puternice cu adevărat. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Franţa, unde am obţinut un egal norocos. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la CE, când o bună parte a presei şi a publicului a contestat alegerile tactice ale lui Piţurcă.

Vrem ca naţionala să fie mai bună decât noi toţi. Avem pretenţia asta cu o seninătate extraordinară şi înjurăm dacă nu ni se face pe plac. Înjurăm degeaba. Sau înjurăm efectul şi nu pe cei care gestionează cu adevărat cauzele.

Acum mai bine de şase ani, România întâlnea Danemarca în preliminariile Euro 2004 şi pierdea cu 2-5 pe „Lia Manoliu”. Nu scorul este însă partea memorabilă a meciului, ci terenul - un fel de plajă pe care nordicii au debarcat şi s-au zbenguit în voie.

Astăzi, România, ţara cu a doua suprafaţă agricolă a Europei, va fi din nou o ciudăţenie horticolă. Şi noi, şi austriecii vom alerga după minge pe teren indicat filmării unui documentar despre mucegaiul gazonului sau lipsei de expertiză în domeniul întreţinerii acestuia, nicidecum jocului de fotbal.

Omul cu banii şi gălăgia din Ghencea a pasat responsabilitatea în zona specialistului: „Am adus un inginer să se ocupe! Ce, eu mă pricep la gazon?” Amuzant este însă că, deşi îi lipseşte expertiza şi în antrenorat, s-a simţit stăpân pe problema selecţiei lui Lucescu şi a demonstrat multă siguranţă critică în analiza lotului convocat de acesta.

Dacă ar fi să analizăm popular şi rece lucrurile, finanţatorul a fost modest când a declarat că nu se pricepe la gazon şi fudul când a vorbit de fotbal. El are totuşi o experienţă de decenii în analiza câmpurilor cu iarbă şi una mai mult decât limitată în a emite opinii sănătoase despre fotbal. Asta dacă nu cumva vorbeşte doar după ce se consulta înainte cu un specialist.

La finalul finalei, Marius Chican a spus în comentariul său că performanţa lui Lucescu ar putea deschide calea antrenorilor români către echipele adevărate din Vest.

În acel moment, prin redacţiile de sport, sigur s-a zâmbit. Nu pentru că Marius greşea, ci pentru că Lucescu deja se poate lăuda întemeiat că a debutat fotbalişti, a ajutat fotbalişti, a inventat fotbalişti, a lansat antrenori, a instruit antrenori, a inspirat antrenori, a gândit primul, a făcut primul, a câştigat primul etc.

Mai mult, dacă statistica îl contrazice extrem de evident în privinţa debutului unui jucător important, Lucescu se mulţumeşte într-un final să găsească în cariera respectivului un moment dificil în care cumva el i-a fost aproape.

Aşa este Lucescu. A făcut deja suficient de multe încât să ne terorizeze pe toţi oricând, la orice oră cu realizările sale.

Prin urmare, poate că această performanţă n-ar trebui să deschidă drumul altora spre Vest, ci drumul său spre campionatele puternice.

Pentru liniştea tuturor celor care i-au recunoscut sau nu i-au recunoscut meritele, avem nevoie de încă vreo 10 ani în care Lucescu să fie ocupat cu antrenarea de mari echipe. Cine ştie, poate între timp apare cineva care să-l concureze cu adevarat…

Zilnic apar articole, editoriale, declaraţii, comentarii pe bloguri  în care se vorbeşte despre necesitatea plecării lui Sandu din fruntea Federaţiei.

Găsim uşor raţiuni care sprijină varianta plecării mai ales în taberele celor care-l contestă, dar în locul unde s-ar putea naşte o asemenea decizie, adică mintea lui Mircea Sandu, ce motivaţie pentru un astfel de pas există?

Dacă pleacă, Sandu are doar de pierdut. Pierde onoarea de a inaugura primul stadion adevărat al României. Pierde prilejul de a se bucura de o echipă naţională care atrage sponsorii aşa cum niciodată nu s-a întâmplat în istoria acesteia. Pierde plăcerea de a crede în Răzvan Lucescu, primul antrenor „altfel” pe care-l are naţionala de la taică-su încoace.

Şi, cel mai dureros, pierde statutul de membru în conducerea a două dintre cele mai tari organisme care au guvernat vreodată ceva pe suprafaţa acestei planete: FIFA şi UEFA. Adică ar pierde senzaţia de a fi un mic dictator cu o mare imunitate la aproape orice.

Deci, dincolo de emoţii, dincolo de „ne-am săturat de tine”, dincolo de interesele celor care îşi aleg tabere şi susţin războaie, care ar fi raţiunea pentru care Sandu şi-ar putea dori să plece din fruntea Federaţiei? Exact, niciuna!

La finalul meciului cu Serbia, o bună parte dintre componenţii “naţionalei” ne-au uimit cu optimismul lor şi ne-au anunţat că nu e totul pierdut în privinţa calificării.

Mutu, Contra, Lobonţ, adică vocile de forţă din vestiarul lui Piţurcă au avut un discurs identic, de parcă s-ar fi vorbit la duşuri ce să declare în zona de interviuri.

Singurul care a rupt rândurile a fost Rădoi. Chestiunea era oarecum anticipabilă de vreme ce omul are câteva obiceiuri proaste-proaste. E lipsit de amabilitate, are un speech abraziv şi vorbeşte lucruri rupte chiar din realitate atunci când catadicseşte să deschidă gură.

Astfel, sâmbătă seară, Radoi şi-a permis să afirme că nu mai avem aproape deloc şanse la calificare, că sârbii au fost mai buni, că nu putem da vina pe arbitraj şi că dacă pierdem în Austria ne facem încă o dată o dată de râs.

Cu acest stil, în mod sigur Radoi nu va deveni după retragere autor de cărţi motivaţionale şi nu-i va entuziasma vreodată pe cei de la lot.

Dar, la fel de categoric, atât timp cât va juca, Radoi va fi una dintre garanţiile că oamenii din tribune şi cei din faţa televizorului nu sunt nişte nebuni care văd mereu alte meciuri decât Piţurcă, Mutu, Contra, Lobonţ, Tamas…

De mai bine de 10 ani, meciurile foarte importante ale “nationalei” disputate pe teren propriu sunt însoţite de câte un scandal al biletelor. Şi tot de mai bine de 10 ani, Mircea Sandu trăieşte aceste momente cu seninătatea celui care ştie că toate-s trecătoare.

Totuşi, un fenomen special tinde să creeze o presiune în Federaţie, locul unde nu te-ai aştepta să adie vreodată un vânticel de îngrijorare.

Din cauza parteneriatelor cu sponsorii săi, “nationala” paseste din ce în ce mai mult spre normalul trăit de echipele ţărilor cu fotbal şi cultură economică dezvoltate.

Jucătorilor li se cere să comunice cu suporterii, antrenorului i se cere să participe la interviurile de după meci, sponsorii “nationalei” vin lângă aceasta cu strategii de marketing care includ suporterii la modul cel mai serios - adică nu doar ca target, ci şi ca excelenti actori ai comunicării. Exact cum a făcut-o în trecut Bergenbier, exact cum o face în prezent Ursus.

În aceste condiţii, Mircea Sandu trebuie să se gândească bine-bine la o chestiune simpla. In anul 2009, respectarea superstiţiei unui antrenor merită pierderile complexe provenite din nevanzarea a cel puţin 10.000 de bilete, cât ar fi achiziţionat în plus suporterii dacă jocul se disupta în Ghencea sau pe un alt mare stadion al ţării?

Din ce cauze sofisticate joaca Mutu atat de slab? Păi, povestea de 17 milioane euro ar trebui să limpezească un pic lucrurile. În lumea actuală, grija banilor pare să fie stresul numărul 1 al oamenilor.

Al doilea factor - cerinţa selectionarelui de-a face şi faza defensivă. După fiecare meci terminat cu răbufniri ale lui Mutu, s-au scurs în presă şi nemulţumiri sale legate de această pretenţie a lui Piturca.

În fine, pregătirea fizică a lui Mutu nu prea staluceste de vreme ce singur recunoaşte că înainte de-a fi schimbat nu mai făcea faţă ritmului partidei.

Deci, banii, contre cu Piturca şi pregătire fizică precară. Ei, aproape convingător, nu?

Totuşi, realitatea este însă mai profundă fotbalistic. Lui Mutu nu i se întâmplă nimic special. El este doar un jucător ajuns într-un moment pe care fanii, ziariştii, antrenorii, colegii, fostele glorii şi mulţi alţii îl numesc simplu “eclipsa de forma”.

Şi, chiar în acest moment, parca toata lumea aşteaptă mai mult decât oricând din partea sa.

Într-o ţară civilizată, un antrenor al echipei naţionale acuzat că a trişat într-un casino ar avea o problemă destul de mare.

Sponsorii ar fi deranjaţi de gest atât timp cât ei plătesc pentru asocieri cu succese obţinute corect, pe teren, nu prin înşelătorii, în afara acestuia. Mai mult, conducătorii fotbalului respectiv n-ar suporta ideea că la cârma echipei se află un tip care nu aduce nici măcar un pic a model social.

În România însă situaţia este un pic alfel. Deşi sponsorii importanţi ai Federaţiei sunt societăţi cu acţionariat majoritar străin, care au o cultură a marketingului şi a comunicării de tip vestic, şefii fotbalului nostru nu pot să le protejeze public interesele.

În primul rând, l-au angajat pe Piturca ştiind că e un om de casino, iar incidentul petrecut cu ani în urmă este imposibil să nu fi fost cunoscut într-o lume a barfelor zburătoare precum cea a fotbalului.

In plus, niciunul dintre cei care ar trebui să ia atitudine nu are calitatea morală să o facă. Astfel, se preferă livrarea de muniţie către presă, care face dezvăluiri spectaculoase. Poate aşa pleacă singur, fără să fie nimeni nevoit să-l înfrunte.

Procentul din titlu reprezintă creşterea pe care o anticipează Guvernul pentru Produsul Intern Brut (PIB) al României în 2008. Deşi la prima vedere este o informaţie care n-are vreo legătură cu Victor Piturca, realitatea este alta.

Concret, această creştere economică impresionantă din ultimii ani a schimbat atitudini în societatea românească. Cu buzunare mai pline sau măcar cu acces facil la bani, românii şi-au crescut standardele de exigenţă.

Dacă acum 4 ani o calificare la turneul final ne entuziasma, la Euro ni s-a părut firesc să fim egalii Franţei, am fost dezamăgiţi că n-am bătut Italia şi revoltaţi de neputinţa arătată cu Olanda.

Accidentul cu Lituania este greu digerabil. “Nationala” a fost mereu un simbol aspiraţional pentru români, iar jocul din meciul disputat la Cluj a fost departe de noile aşteptări ale fanilor.

Astfel, Piturca n-a devenit un antrenor slab, pur si simplu suporterii doresc mai mult decât pare el în stare să ofere acum la conducerea “tricolorilor”.

A arătat-o şi în meciul cu Farul. Driblează în adâncime, pătrunde uşor cu mingea lipită de picior, are schimbări de direcţie interzise adversarilor cu probleme la coloană şi controlează balonul ca şi când ar avea mâini în loc de picioare.

Mai mult, defensiv reuşeşte să se remarce prin deposedări curate, specifice fotbaliştilor care au făcut un juniorat serios şi printr-o capacitate de efort excelentă. Lazăr aleargă, deposedează, driblează, pasează… Şi le face pe toate aşa cum rar se vede în campionatul nostru şi des se vede la marile jocuri din Liga Campionilor.

Astfel, în amestecul nebun de talent care populează linia de mijloc a giulestenilor, fostul jucător al Sportului reuşeşte să impresioneze fără a fi brazilian prin naştere.

Nu a fost la Euro. Şi nici n-a părut vreodată cu adevărat interesant pentru selecţioner. Totuşi, jocul său plin din meciurile cu Gloria şi  Farul pare să spună simplu, tare şi fotbalistic: “Piţi, Lazăr e superfotbalist, ia-l la lot!”.