Este ceva uşor dramatic în soarta celor care practică sporturi individuale.

Atunci când ratează, nu pot da vina pe pasatorul care a trimis mingea aiurea, iar atunci când părăsesc arena învinşi, nu pot să dea vina pe portarul care a gafat, pe apărarea care i-a lăsat descoperiţi, pe atacanţii care au ratat exagerat, pe jocul dur al adversarilor.

Sunt acolo, singuri în faţa adversarului şi se pot baza pe foarte puţine lucruri: pe anii de antrenament, pe explozia transpiraţiei prin piele, pe mâncarea fadă care-i ajută să intre în categorie, pe rarele încurajări venit din partea publicului. În plus, pentru a rămâne în mintea noastră, a celor mulţi şi îmbuibaţi cu fotbal, trebuie să verse şi lacrimi.

Sâmbătă, Alina Dumitru a câştigat multe, printre care un titlu olimpic, un premiu în bani care echivalează cu 20% din salariul anual al lui Zicu, recunoaşterea a milioane de români şi acest text, scris de un ziaist care nu nu a fost în stare să-i laude performanţa fără să se raporteze la fotbal.