Imaginaţia nu costă nimic. Dimpotrivă, câteodată e chiar bine plătită, când se transformă deja în creativitate. Aşa că ne imaginăm epoca post-campionat la Dinamo în altă variantă decât cea în care viaţa bate filmul la funduleţ.
Dinamo pierde titlul în felul în care a făcut-o. Mircea Rednic îşi asumă responsabilitatea pentru eşec: îşi dă demisia. Fără defensivă la turci, fără ofensivă la jucători.
Managerul Cristi Borcea îşi recunoaşte greşelile şi se retrage în postura de acţionar. Ia tot ce i se întâmplă ca pe o palmă morală primită pentru excesele de orgoliu şi de trufie de peste ani şi lasă altuia locul de executiv.
Vasile Turcu îşi propune să vorbească mai puţin. Rednic a demisionat deja, aşa că atacurile la adresa lui mai pot salva ceva din propria imagine, dar sunt la fel de inutile ca strigătele Anei lui Manole. Dezamăgit, se retrage de la Dinamo sau rămâne acţionar, dar e sătul de câte a spus fără acoperire, aşa că tace.
Inflexibilul Nicolae Badea parează marea dezamăgire cu lucrul la noua organigramă, cu Cornel Dinu în frunte, cel care s-ar fi abţinut deja să critice fostul antrenor.
Şi dacă… s-ar fi întâmplat chiar aşa? Sabău n-ar mai fi făcut drumul Cluj – Bucureşti „nepregătit pentru viaţă”, oficialii lui Dinamo ar fi luat bacalaureatul la proba „limba şi literatura responsabilităţii în caz de eşec”, iar un impresar fără licenţă n-ar fi câştigat războaiele altora prin şantaj. Dar ne-am mai fi simţit cu adevărat români?

Nu cred în metamorfoze spectaculoase. Cred în muncă, personalitate, talent, consecvenţă. Dan Petrescu e exact acelaşi antrenor ca în momentul în care părăsea banca Rapidului. Singura diferenţă dintre Dan Petrescu, elogiatul, şi Dan Petrescu, încă un eşec în antrenorat al Generaţiei de Aur, este, eventual, experienţa acumulată între timp.

George Galamaz era un fotbalist bun şi tânăr la Sportul, o speranţă. George Galamaz risca să devină un fotbalist mediocru, al cărui moment de glorie să fi fost câteva meciuri prinse la Dinamo. Singura diferenţă dintre Galamaz, eşecul de la o echipă „mare”, şi Galamaz, virtualul campion, este experienţa acumulată între timp.
Acum vorbim de Dan Petrescu ca despre cel mai bun antrenor din Liga I. Galamaz e cel mai bun fundaş central din Liga I. Ce s-a întâmplat cu ei de-au ajuns unde au ajuns acum? Dan Petrescu a avut inteligenţa umilinţei de a se retrage la umbra nucului din Bărăgan. Un nuc care i-a dat şansa să-şi facă o echipă aproape aşa cum îi place. Galamaz a avut şansa de a fi apreciat de un antrenor ca Dan Petrescu. Şi a profitat de asta.

Învaţă cineva ceva din povestea lor? Puţin probabil. La fel de puţin probabil ca suflecatul mânecilor şi startul unei trebi serioase la cluburi „mari” ca Steaua şi Dinamo.

Posibilitatea ca Unirea să ia titlul ar trebui să fie o lecţie. O poveste spusă de bătrâni seara la foc, din care nepoţeii să înveţe care poate fi unul dintre drumurile în viaţă. Până să ajungă să fie spusă ca o poveste plină de tâlcuri, istorioara Unirii ar trebui tălmacită pentru nepoţeii contemporani poveştii.
Am putea învăţa ceva fiecare dintre noi. Noi, patronii, am putea afla cu stupoare că reţeta succesului nu stă în etalarea propriei averi şi a vocabularului minim. În declaraţii sforăitoare, de la ameninţări la miştouri, de la lauda de sine la jigniri creţe. Am putea afla că succesul adevărat se clădeşte cărămidă cu cărămidă, în timp, cu bani chibzuiţi şi cu mult creier.
Noi, managerii, am putea învăţa că succesul vine după foarte multa muncă, după o organizare perfectă, după câştigarea încrederii patronului şi transmiterea ei mai departe, antrenorilor şi jucătorilor. Şi după folosirea abuzivă a creierului.
Noi, antrenorii, am putea afla că mai există succes făcut prin muncă. Am descoperi că talentul, inspiraţia sau o victorie vremelnică sunt detalii neimportante, ca şi banii. Ca importante sunt munca, dorinţa şi putinţa de a te dedica sută la sută unui proiect în care crezi. Ca importanta e valoarea, făcută tot prin muncă.
Noi, jucătorii, am putea descoperi că oricine are o şansă. Că depinde numai de noi înşine să trecem de la statutul de rebut la cel de furnică-vedetă. Ne trebuie doar puţin creier. Şi norocul de a da în carieră peste nişte oameni care să ne pună la treabă.
Vine finalul. TAS, fuziune, licenţiere… Lecţia e deja irosită.

Ministrul Justiţiei e preocupat. Îl frământă raportul european din iulie, privind justiţia din România. Nu e prea optimist. Pentru că nu şi-ar fi făcut el bine treaba? Asta ştire! Dar ministrul Justiţiei e român: „Noi suntem în grafic”. Doar că… Şi aici vine pasa la portar, din lipsă de inspiraţie la construcţie: dom’ ministru nu ştie ce netrebnici or ajunge până în iulie în Parlamentul European. Ăia ar fi în stare să nu aprecieze eforturile ministerului său. După care, pasa la portar devine autogol: ministrul aşteaptă schimbarea mentalităţii magistraţilor. Mama ei de mentalitate, de 20 de ani aşteptăm să se schimbe şi tot nu vrea!

Declaraţie Ion Iliescu. Reporterii buluc, că e rara avis. Întrebarea e despre Coduri, Iliescu o ia pe arătura amintirilor: „Pe vremea mea, pe la un 20 mai, la primele alegeri libere, aveam prezenţă la vot de 90%!” Uraaa! Iliescu-apare, soarele răsare!

Turismul e în floare. Blonda. Ţara scoate bani să-şi facă brandu’ mare când el e făcut deja prin tufişuri, şi mai are şi moţ: patru autocare de americani care au vizitat Casa lu’ Poporu’ n-au avut unde să vorba aia, că era duminică şi veceurile „era” sigilate! Problema e acută şi în Deltă, şi în Bucovina, la mănăstiri. Acolo nu-s sigilate, acolo nu există! „Romania – the land of choice for caca!”

La final, ştirile din sport. După ce a stropit-o cu lacrimi de emoţie sinceră în momentul triumfului de la Beijing, vajnica naţiune română, reprezentată de simbolul ei modern, grataragiul, a stropit-o cu bere pe Constantina Diţă Tomescu prin pădure la Snagov. Ar fi aruncat şi-un mic, da’ nu prinde bine la alergătură.

Acestea au fost ştirile. Nu rămâneţi cu noi. Fugiiiiiţi!

Citeste mai mult de Vali Moraru pe www.valimoraru.ro!

Ne agităm ca proştii cu calcule pe final de sezon. Dacă Dinamo bate Timişoara, dacă Steaua nu bate Rapid, dacă Unirea bate acolo şi nu bate dincolo, dacă Timişoara… etc. E aceeaşi agitaţie ca la fiecare sfârşit de sezon. Hai să ne amintim de anul trecut. Lupta la sânge între CFR şi Steaua pentru titlu. De fapt, pentru prezenţa directă sau nu în grupe, pentru accesul direct sau nu la bani. Declaraţii de luptă, ironii de cartier… toate s-au stins cu timpul.

Alte „n” echipe s-au bătut pentru locurile de Cupa UEFA, pentru ieşirea în Europa. Agitaţie mare, obiective îndeplinite, sărbătoare. Până la urmă am avut cinci echipe în UEFA, c-a venit şi Vasluiul din Intertoto. Toată agitaţia s-a stins brusc în toamnă. Ceea ce fusese obiectivul suprem s-a transformat în neputinţă generală. Pentru ce ne-am agitat în primăvară? Ca să vedem cum nu ajungem cu nicio echipă în grupele UEFA? Merită toată agitaţia asta ca să ajungi să te bată Neica Nimeni sau nişte Partizani?

Istoria se repetă. Retrăim  marea agitaţie. Facem, dregem, declarăm, acuzăm, luptăm. Pentru ce? Ca să nu facem nimic în toamnă? Toamna nu e un obiectiv realist. De fapt, unicul obiectiv al unei jumătăţi din Liga I e bătaia între conducători. Miza? Una mult mai simplă. Să poţi spune la final: „Te-am făcut, frate! Sunt cel mai şmecher!”. Cât despre toamnă… ‘om mai vedea ce-o fi şi pân-atunci, dacă nu se scufundă planeta.

Citeste mai mult de Vali Moraru si pe www.valimoraru.ro!

Rândurile astea nu se vor un cec în alb. Se vor un salut pentru firesc.

În vremurile tulburate de morari şi tuluşi, Mititelu e personajul cel mai firesc din spaţiul public al fotbalului de pe la noi. Nu e în silenzio stampa, ba dimpotrivă. Nu face spume la gură şi nici nu tace inteligent. Are uneori fuleul lui Costea, dar ştie să rezolve şi din plasament, ca Dorel Stoica.

A exagerat de multe ori. Dar hai să ne punem puţin în locul lui! Cu „organele locale” are derby etern. Spune firesc că şi-ar face un stadion de 7.000 de locuri, că de mai mult nu are bani. Mărturiseşte firesc că primeşte o mulţime de telefoane de genul „vezi că te face ăla”, „vezi că vine ăla cu dedicaţie”… După ce eşti „fiert” aşa înainte de meci, niciun umăr la umăr nu ţi se mai pare nepenalizabil.

Exceptând nefirescul din atitudinea faţă de eventuala schimbare a lui Mircea Sandu, Mititelu îşi spune firesc păsurile. Uneori e bine ca patronii să mai vină şi din firescul tribunei. Câţi vi s-au părut la fel de fireşti în zilele astea?

Citeste mai mult de Vali Moraru pe www.valimoraru.ro!

Olăroiu şi Răzvan Lucescu nu se află degeaba pe posibile liste cu posibili viitori selecţioneri. Ei sunt antrenorii cu cele mai mari performanţe la nivel de club în ultimii 20 de ani. Performanţe certificate de Europa, nu de trofee interne. Sfertul UEFA rămâne de neuitat.

Olăroiu a reuşit cea mai mare performanţă europeană după ‘90, o semifinală UEFA. Tot el a reuşit revenirea în Champions League după zece ani şi cea mai prolifică participare în grupe: cinci puncte. Dar… Să ne amintim… Nu Olăroiu era cel acuzat că Steaua joacă defensiv? Că Steaua joacă plictisitor? Că Olăroiu a „omorât“ stilul tradiţional al „viteziştilor“? Nu el era „înjurat“ după 0-1 acasă cu Heerenveen? Ne dorim o naţională creată de Olăroiu după ce-am văzut la Euro 2008?

Răzvan Lucescu e specialistul egalurilor. A făcut două egaluri şi în sfertul cu Steaua. După, a făcut patru egaluri în grupa de UEFA. Nu a luat bătaie, dar nici nu a bătut. Acum, Braşovul are cele mai multe egaluri din prima ligă, 10 din 21 de meciuri. Adică jumătate. Într-un campionat, egalurile te pot menţine în zona neutră. Într-o grupă preliminară, egalurile nu te califică.

Nu sunt împotriva celor doi. Dimpotrivă, îi admir pentru munca şi pentru rezultatele lor. Nici măcar nu cred că Oli şi Răzvan sunt în prima linie a înlocuitorilor lui Piţurcă, dacă e să ne luăm după calculele federale. Spun doar că ar trebui să ne gândim bine atunci când ne dorim ceva. Sau pe cineva. Ca să nu ne apucăm de huiduit la primul meci care nu ne place. Şi ca să ne asumăm dorinţa. Decizia trebuie să şi-o asume altcineva.

Citeste mai mult de Vali Moraru pe www.valimoraru.ro!

Noi vrem să aprindem Balcanii şi alţii vor să salvăm planeta. Fix pe 28 martie! Asta-i culmea! Trebuie să stingem lumina cu un sfert de oră înainte de războiul cu sârbii. Ne scoatem frigiderul din priză şi băgăm berea-n cadă, în apă rece, ca-n studenţie. Facem comandă de pizza din timp. Dacă ne uităm la TV cu lumina ambientală, adio! Pe-o planetă întunericită, ecranul va fi singura lumină. Dacă va fi. Că poate se supără nevasta şi coboară toate siguranţele: „Pentru copiii noştri, dragă, să respire aer curat. E mai important meciul decât viitorul copiilor noştri?”. Şi uite-aşa rămâi în beznă.

Culmea, în plin întuneric, cu România pe un loc în clasament de unde luminiţa de la şefia grupei e insesizabilă, aşteptăm să luăm lumina de pre-Paşte de la un nene poreclit Satana, îmbrăcat non-stop în negru, cu o privire întunecată de breton şi cu un zâmbet mai rar decât eclipsele de soare.

De fapt, de ce-am vrea să salvăm planeta? Nouă ne convin schimbările climatice. Ne ducem duşmanii la Constanţa, să-i batem pe ploaie, pe vânt, să vină uragane, furtuni! Dacă n-ajunge, să vină şi tsunami s-o-mpingă-n aţe! Şi să orbim sârbii cu lucşii de la nocturnă! Fără număr!

În caz că suntem conduşi prin minutul 89, o-ntoarcem ca pe la noi: stingem nocturna şi pozăm în cetăţeni responsabili ai planetei.

Citeste mai mult de Vali Moraru pe www.valimoraru.ro!

Ştiu, articolul ăsta va fi citit cu greu. Sau nu va fi citit deloc. Când regula de bază e să atragi lumea încă din titlu, eu o încalc cu nesimţire. Pe net nu va comenta nimeni. S-ar putea să dobor recordul de două comentarii primite la articolul cu Petre Cozma. Dacă nu se ceartă „greii“, dacă nu e vorba de Gigi sau de Steaua, de Borcea, Turcu sau Mitică, rişti să nu exişti.

Uite, risc cu nesimţire să vorbesc despre simţire. Astăzi, numele ei este Pustai, chiar dacă mulţi dintre noi nici nu ştiu cum să-l pronunţe corect. Cristi Pustai carotează din start raţiunea de a exista a 50 la sută dintre conducătorii şi antrenorii din Liga I. Odihniţi în ce priveşte adevărata lor menire la un club, conform funcţiei pe care o ocupă, baieţii ăştia îşi canalizează eforturile spre orice altceva decât meciul în sine: arbitri, nocturnă, protocol, ploaie, telefoane dubioase, glume şi glumiţe, terenuri-orezării, acuzaţii, răspunsuri la acuzaţiile altora etc.

Pustai e altfel. Pe el îl interesează ce joacă ai lui. Cu o echipă condamnată la retrogradare, el joacă ofensiv. Câteodată îi iese, vezi 5-1 cu Poli, altădată nu prea. Dar el vrea să joace. La fel a jucat şi cu Dinamo. Cu inima, cu suflet, cu atitudine. Pe ei, pe mama lor, şi ce dacă e Dinamo? Henţul care a isterizat o ţară îl lasă rece pe Pustai la trei minute după un meci, pe care nu l-a câştigat şi din cauza asta. „Nu e treaba mea“. E propoziţia cu care profu’ de mate i-a lăsat corigenţi pe istericii fotbalului românesc.

Citeşte mai mult de Vali Moraru pe www.valimoraru.ro!

L-am admirat din prima clipă pe tatăl lui  Marian Cozma. O admiraţie născută din compasiune. Îl priveam la interviul de pe aeroport, la plecarea spre Ungaria, şi nu-mi venea să cred că mai poate vorbi. Mi-am zis că e doar o „scăpare”, pricinuită de şocul trăit. Că-şi va dori curând să scape de reporterii băgăcioși, de camerele insistente, şi că va spune: „Lăsaţi-mă să-mi plâng copilul în linişte!”.
Dar nu a fost aşa. Şi admiraţia mea a crescut, pentru felul în care un bărbat adevărat poate privi moartea în ochi. Deşi în centrul atenţiei, tatăl lui Marian nu a fost patetic, nu a fost răzbunător. A fost un bărbat în lacrimi, care a refuzat să-şi plângă copilul în linişte. A adunat la pieptul lui toată compasiunea arătată de unguri, de români. Nu i-a trebuit vreun consilier de imagine ca să spună că o pădure nu trebuie arsă pentru un ciot uscat. Sau că şi-ar dori ca nepotul lui să ajungă handbalist la Veszprem. A făcut un pod de lacrimi peste o istorie care diviza. Unul mai trainic şi mai frumos decât orice acţiune diplomatică, pentru că e construit cu suferinţa unei inimi înjunghiate.
Costin Stucan l-a întrebat ce i-ar zice lui Marian dacă ar fi în viaţă. „Să fie bărbat!” - a spus Petre Cozma. Aşa e el, aşa şi-a crescut copilul. Din ce materie terestră poate fi făcută inima unui tată când citeşti în presă rezultatele autopsiei, când simţi cuţitul intrat 20 de cm şi răsucit de două ori? Nu poate fi decât de Piatră. Probabil diamant.

Citeşte mai mult de
Vali Moraru pe
www.valimoraru.ro